Mă uitam mai devreme la niște imagini (BBC) de la protestele din Nepal, manifestații care doar azi, în câteva ore, s-au soldat cu zeci de morți. În timp ce noi, mai ales eu, continuăm să facem Apocalipsa din Mineriade: oficial, în (toate) zilele alea iliesciene, au murit șase oameni. Desigur că fie și o viață luată aiurea/direcția impusă ca urmare a ar trebui să intereseze, doar că mi se relevă iar mămăligarea poporului român, căci o mână de oameni s-au strâns atunci în Piața Universității, în timp ce la ora la care tastez acum sute de mii de tineri nepalezi se bat (pe bune, asumat, nu ca la neaoșul 10 august) cu ce cred ei că reprezintă corupția – care, probabil, a dus și la exodul masiv pe care îl gustăm și noi în mod direct. Dar mi se mai relevă cu ocazia asta și fenomenul interesant care e cămașa mai aproape decât haina, după cum ar titra gurul presei sportive autohtone, tovarășul Ovidiu Ioanițoaia, intelectualii noștri (publici) de frunte găsind azi de cuviință să ridice osanale unor neica-nimeni – Gabriel Diaconu lui Marcel Ciolacu, Gabriel Liiceanu lui Ilie Bolojan. Cei doi culți, deși foarte profunzi când vine vorba de Mineriade, n-au considerat că-i potrivită comparația noastră cu ce se întâmplă acum în Nepal, ci își continuă misiunea circumscrisă-n căcatul din propria curte, cu toate că evenimentele asiatice menționate dau seama stării de fapt autohtone de s-ar putea face niște doctorate serioase pe tema asta.
Or, după cum zicea unicul securist pe care-l plac, anume Uchiha Itachi,: Clan, clan, clan, clan, clan, clan. I’ve had enough, there’s no hope left for this pathetic clan! – traducere bună AI din japoneză.
Iar perspectiva apropiată ne ghidează simțurile și atunci când n-ar fi tocmai potrivit. Nu doar că astfel se pierde mult din bogăția analogiilor, dar se și limitează conexiuni ce ar putea da răspunsuri viabile. Am uitat să spun că Diaconu și Liiceanu se autodeclară pro-europeni, deci deschiși dincolo de granițe.
Cu toate astea, pe mine nici Haloperidolul nu mă ajută să visez mai apatic, deci mai frumos în sens psihiatric și într-o oarecare măsură și filosofic (dacă mă raportez la tovarășul Costreie, cel pe care l-am avut profesor la filosofie, cel care acum mestecă niste platitudini sinistre Lockheed Martin pe la Digi 24) – calmul psihotropelor.
De pildă, aseară am visat cum mă chinuiam să iau un tren către ea. Nu puteam să scot biletul dintr-o mânecă de hanorac ce mă legase teribil. Pe la jumătatea visului m-am trezit într-un soi de microbuz care tot cădea de pe stânci ca motocicletele din Destiny 2. Știam că nu voi muri în urma impactului, doar că eternele prăvăliri mă iritau pentru că întârziau momentul când voi ajunge la ea.
Nu-i vorbă, păstrând poporțiile, am simțit la propriu chestia asta de-a lungul vieții, trenurile noastre circulând cum circulă. Ea atunci fie nu avea să fie lăsată afară de părinți, fie trăgea de timp.
M-am trezit agitat peste măsură, simțind o plasă nasoală pe după cap. Frustrarea mare fiind că în vis măcar mă mai puteam apropia de ea, deci că nu mi-a plăcut că m-am trezit, deci că nici Haloperidolul n-are cine știe ce efect.
Ce vreau să spun e că un album precum The Angel and the Dark River se absoarbe mai bine datorită experienței. Adică trăirii. Cu toată apoplexia My Dying Bride, sonoritatea cu pricina nu prea poate fi asimilată (și plăcută) decât dacă ai trăit și, evident, încă trăiești. Nici măcar Aaron & co. n-au reușit să propună o muzică pentru Alexandra și Georgiana din Lupeni, deși, strident, asta și-au propus. Epic fail?
Pare că muzica MDB se adresează unui incipit necontinuat, nemaivorbind de nefinalizat, doar că la măsura mesajului nu ajungi decât dacă… trăiești – chestii frumoase!. E un mic paradox, dacă nu chiar o infatuare, dacă nu chiar o contradicție logică, din partea legendarei găști engleze.
Sunetul îmi pare că implică o neîmplinire eminesciană – cronicarii noștri s-au referit, cred cu jumătăți de adevăr la activ, doar la Cioran și Bacovia când au vorbit despre MDB și mai ales de albumul ăsta. Eminescu cred că viza jumătatea de înflorire, în timp ce Cioran și Bacovia se axau mai degrabă pe tristețea (moartea) indiferent de frumuseți (captate experimental). Contează mai puțin.
Ce e mai important acum, pentru mine lol, e că pe A Sea to Suffer In se zice: I’d found out what you’d done to me, girl. Și că pe Two Winters Only se zice: We could have changed the world, had you been here with me right now/Held you in my arms. In my arms, my love! Jesus wept so man could live forever on earth in peace, but my tears they fall for you. Only you!.
Only you… căcatul din curtea proprie?
Clan… clan… clan… clan… vs. I`ve had enough – mă uit și la ce se întâmplă prin lume lol.
Asta neînsemnând că ea nu-mi e la fel de foarte importantă și după 20 de ani. Visul meu pseudoHaloperidol m-ar contrazice de la sine dacă aș susține contrariul.
Oricum, în paralel mă uit și la reîntoarcerea intempestivă a lui AJ Lee în WWE. Nu doar ca, s-o citez chiar pe ea din ultimul episod Raw, recuperată după o decadă internare la psihiatrie, ci și ca soția Cultului Personalității. În poveste, ea s-a întors ca să-l apere pe CM Punk. El a fost liantul motivațional. În poveste. Bound so tightly, pain is everything încununează atacul ăla Maiden pe Your Shameful Heaven de parcă mi se acrește că Emil Cioran n-a mai apucat să asculte cumsecuvine albumul ăsta (că sigur ar fi încropit un text mai de Doamne-ajută lol decât tocmai am făcut-o eu), deși încă trăia la momentul apariției gândului My Dying Bride.
un gând muzical 