În așteptarea Borderland, viitorul album Amorphis ce se va lansa la finele lunii curente, am trecut și retrecut zilele astea prin întregul catalog al găștii finlandeze. Calupul mă caracterizează zilele astea prin pastile demențiale și dispoziții care variază de la o secundă la alta (apropo, imnul SSR pe septembrie am zis să fie One Second marca Paradise Lost) – am o impresie ciudată de liniște rulând albume de la cap la coadă, fără să trebuiască să mă mișc pentru a schimba ceva.
De data asta, atenția mi-a reacaparat-o albumul Under the Red Cloud, deloc disociată-n prezent de visul Sky Sound Radio. Imediat după apariția sa, în septembrie 2015, vremuri când psihologul-patriei (muzical pe deasupra) Andrei Partoş îi făcea lobby procuroarei-comuniste-dătătoare-peste-pietoni Monica Macovei (unii dintre noi n-au memoria scurtă, spre neajunsul moral Radio România Actualități), mai degrabă l-am asociat evenimentelor bucureștene din acele timpuri. Nu știam atunci că Aleah Stanbridge, în jurul vocii căreia se încheie călătoria …Cloud, avea cancer în stadiu terminal la momentul întregistrării epilogului oximoron White Night. Superba fată a murit în primăvara lui 2016 când deja eu mă luasem cu 1 aprilie marca Road of Resistance Babymetal, deci fiind optimist peste măsură.
Anii trecând și, vorba lui Andrei Marga, tot văd că inși pregătiți sumar și fără scrupule (…) ajung să decidă soarta comunităților în mai mare măsură decât oamenii valoroși, e probabil doar o parte din motivele pentru care acum sunt realmente pe pastile de nebuni.
Mai sunt pe pastile de nebuni probabil și pentru că, același Andrei Marga, în același articol menționat (Diabolizarea ca propagandă – publicat online în gazete precum Amos News ori Cotidianul), declamă raportându-se la o jumătate de adevăr că atunci când este ură, nu are cum să mai rămână mare lucru, de parcă și-a pus peste noapte tocurile Teodorei Tompea sau gradele pe umăr ale lui Prelipceanu.
Eu cred că ura, dacă e justificată și argumentată solid, e absolut necesară. Intelectualul probabil discerne nuanțele, doar că nu le și verbalizează când e cazul.
Eu urăsc din toți ficații lumea asta în care inși pregătiți sumar și fără scrupule… etc. Urăsc și că Aleah e moartă în timp ce Grindeanu, adică Grindi pe care-l plac, ca să cităm și din psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu, continuă să respire.
Nu de alta, dar uite că am vrut după mulți ani să mă mai duc la un concert. N-am mai făcut-o din motive personale: financiare, greața provocată de Metalhead aka Băgăm-2000-în-Colectiv (cu mult înainte de tragedie), lipsa unor titulaturi care să mă intereseze pe moment, Wilderun de exemplu etc. Auzisem că Amorphis vin prin noiembrie la noi.
Dar finlandezii concertează la Cluj-Napoca.
Or, ca să ajung la Cluj din București în noiembrie ar fi însemnat să plec ieri: țara decidentului Grindeanu (ministrul transporturilor printre altele).
Cu avionul aș fi ajuns mai repede. Dar n-am bani de Tarom. Nici de Nordis. Eu am putut ajunge mai ușor la facultatea de filosofie. Atât s-a putut.
Discul mai cuprinde și alte piese de referință pentru substilul abordat: The Four Wise Ones, Sacrifice sau Dark Path. Când zic substilul abordat mă gândesc la sunetul Amorphis care s-a cizelat din momentul cooptării lui Tomi Joutsen, vocalist a cărui amplitudine te face să-l urmezi prin toate cotloanele (recomand cu ocazia asta și Hallatra ori Nevergreen). Până atunci, Amorphis fusese relativ inovativă (Tales From the Thousand Lakes), dar și circumscrisă limitelor vocale ale lui Pasi Koskinen – mă refer la fragmentul 1999 – 2003 (Tuonela – Far From the Sun) care a încercat ceva altceva și totuși la fel într-un orizont rock cam pasiv. Din momentul Eclipse, primul disc cu Tomi la voce (2006), s-a cizelat ideea esențială de pe Tales From the Thousand Lakes, până s-a ajuns la călătoria fabuloasă de pe discul de față.
Câteodată mă gândesc că Queen of Time (2018), o altă bijuterie în domeniu, album ce-a urmat Norilor Roșii, e un soi de odă închinată condiției umane transpusă prin povestea fetei Aleah Stanbridge. Deci, că ura e câteodată esențială, fie și din perspectiva celui care crede că odiosul cancer se poate trata; prelungi speranța de viață.
Tot ura de felul ăsta, dacă ar fi fost valorificată, ar fi adus la decidenți care să-mi permită acum să ajung la Cluj în mai puțin de două ore cu trenul, așa cum ar fi normal într-o țară cât de cât normală.
Psihiatra mea curentă se bucură că noua medicație funcționează, în sensul că nu prea mai pipăi obiectele din jur ca să mă conving că-s reale. Eu sunt sceptic deoarece de vreo 2-3 zile încoace, când pun capul pe pernă, mă trec niște bufeuri care nu-s bufeuri, niște stări de vomă iminente ce nu se împlinesc niciodată. Și doar căștile pe urechi și albume peste albume mă țin la suprafață – cel puțin asta e senzația la ora la care tastez foaia asta. Poate exagerez, tot așteptând minunile științei în care m-am încredințat, dar, dacă ar fi să trag linie, transcenderea mentală a venit, iar, printr-un album precum Under the Red Cloud. Am zis ieri că-mi vomit iar și sufletul, că abisul ăla în care cad fără să-mi propun nu mă va ierta și de data aia. După care mi-am pus căștile pe urechi și am ascultat-o pe Aleah. Doar interludiul instrumental de pe White Night îngheață sângele gândindu-te la Aleah. Am reușit în sfârșit să dorm câteva ore neîntrerupt de vreo subconștiință potrivit Volumului, Articolului, Paragrafului, Adunării Comitetului. Am vrut cu ocazia asta să-mi iau un tricou cu albumul menționat. Dar covorul ăsta parcă sugera în plus aspiratorul ce se pune pe meritocrație.
un gând muzical 