Pentru îndrăgirea celor două mari albume Paradise Lost, ca și pentru toate subgenurile doom(o)-gothic, am crezut întotdeauna că e mai degrabă nevoie de inteligență emoțională decât de abilități olimpice. Sigur, un dobitoc total nu are cum avea o capacitate emotivă dezvoltată, însă am cunoscut de-a lungul vieții mult prea mulți oameni extrem de competenți în a-și croi un social de succes, cetățeni cu care în fapt nu prea ai ce vorbi…
…ăsta probabil fiind modul meu de a spune încă din prolog că nu-s complet dobitoc. LOL E senzația primordială ce te străpunge atunci când unele pasaje de pe aceste două discuri îți fac pielea de găină. Te gândești cum de totuși așa ceva, mai ales având și un Sabbath înainte, îți poate excita receptorii. În adolescență, încântat fiind de Icon și Draconian, mă împopoțonam cu gândul că-s un băiat interesant din moment ce mă atinge muzica de față Paradise Lost. Şi nu cred că sunt primul care şi-a imaginat Paradise Lost cu vocea lui Ozzy, mai ales că întreaga carieră solo a icoanei rock din Birmingham a fost un dezastru corporatist.
Pe modestul am obosit să mai fac pentru că am tot făcut 30+ de ani și uite unde am ajuns: eu pe pastile de nebuni, nemeritocraticii ocupându-mi locul meritocratic.
E drept că inteligența (să zicem) măsurabilă nu-i vreun mare atuu de-al meu, deși am ca hobby proprietatea termenilor. Inteligent era un nene de prin locurile natale ale bunicului care se scrântise aproape complet când luase nota 2 la limba și literatura română (se întâmpla prin anii 60). El avea atât de mult conștiința propriei valori încât n-a putut digera nicicum nedreptatea respectivă. Eu o mai duc cât de cât, rezultă că nu-s vreun excepțional.
În paralel, mă uit acum la partida Gauff – Vekic. Când plânge Coco, se oprește Donna din plâns. Când plânge Donna, se oprește Coco. Fiecare cu ale lui.
Mai devreme, intelectualul om de radio la Radio România Cultural, Valentin Protopopescu, ne-a zis inițial că nu e relevantă diferența din clasament dintre Musetti și Goffin. După care, timp de vreo două ore, ne-a spus cum Musetti e tânăr și talentat (nu ne-a zis și că face parte din marea școală italiană de dopaj sportiv, mai apetentă azi întru performanțe decât aia slovenă, căci presa noastră nu spune niciodată adevărul/ce gândește), cum Goffin e bătrân (veteran… de-mi trecea de dorul tovarășilor Domozină sau Arhire) și pirpiriu, deci că scorul reflectă… diferența mare de clasament. E ok? El continuă să fie comentator de tenis și realizator de emisiuni filosofice la Radio România Cultural, eu am doar pastile de nebuni, Sky Sound Radio, măcar abilitatea de a nu spune enormități și mă mai și pricep la tenis după cum am dovedit inclusiv când lucram pentru nu știu ce subsecție sportivă de la B1 (de maximele teribile pe subiect tastate aici n-are rost să mai repomenesc). Atât a putut societatea noastră.
Însă, dacă trag linie, pot înțelege de ce noua psihiatră s-a trezit din senin să-mi spună acel sunteți un băiat interesant pe care l-am menționat în foile anterioare. Fie doar și pentru că m-a mișcat în adolescență muzica Paradise Lost – fapt nediscutat cu doamna doctor, că dacă mă apucam să-i povestesc despre uniCornelia – pe noua asta psihiatră chemând-o și Cornelia -, riscam amândoi să nu ne atingem obiectivele imediate.
Ce totuși mă frământă acum este de ce psihiatra a zis și că am un viitor frumos. Ce anume a determinat-o?
Căci un viitor frumos, eu, pot avea doar dacă se aplică la sânge Punctul 8 de la Timișoara (sau o idee în sensul ăla). Or, asta nu se poate, indiferent de ce tratament urmez (și la ea). Cel puțin nu în viața mea. Am deja aproape 40 și lumea înconjurătoare e din ce în ce mai securistoidală; sau cel puțin, pe fond, se menține-n nula securistoidală post-decembristă. Inclusiv eu am avut și am apucături de securist! Și inclusiv Victor Petrini avea când ne povestea despre unul și altul!
Mâine se lansează un nou album Helloween. Sunt curios dacă mă va face să-mi reamintesc și mai mult de vremurile când operam cu Future World vs. Forging Sympathy/Forever Failure.
un gând muzical 