În urmă cu puține ore, ultimul lucru pe care credeam că-l voi face acum e să tastez ceva pe internet. În după-amiaza de ieri credeam că nu mai trec noaptea, că o să-mi vomit și sufletul. La un moment dat, încercând să folosesc tehnicile de terapie potrivit Adunării Comitetului, am încercat tot din sufletul ăla să-mi distrag atenția, uitându-mă cum, la ultimul episod-caricatural din AEW, MJF, adică un soi de Oana Catrina de la Administrația Națională de Meteorologie – sigur cunoscută cu doamna Diana Buzoianu nu pentru că nu are nici azi capacitatea intelectuală să priceapă de ce înnorat se scrie cu doi n, deci că n-are cum prin excelență să predea la Școala de Meteorologie, darămite să mai fie vedetă de frunte întru Siguranță Națională (asemenea lacune trăgând natural alte și alte), cum nici doamna Buzoianu n-are capacitatea intelectuală să priceapă că un concurs declamat public e egal cu zero din moment ce legea nu permite altfel decât pe bază de diplomă (diplome obținute obscur din start, școala românească fiind la pământ, deci ne învârtim în cerc chiar și-n ciuda unor bune intenții), ci pentru că, tocmai fiind vedetă de frunte întru Siguranță Națională, adică automat cu carapacea presei de frunte, esența care contează e trecută sub preș, Buzoianu fiind acum un soi de Piedone, anume plăcută cât excludem ce nu ne convine din viețile noastre -, contrându-se cu personajul-nobil Hangman Adam Page, argumentul său întru demoralizare concentrându-se pe forma Hangman, adică pe faptul că, citez oarecum din MJF: ești un micuț băiețel cu depresii de alcoolic, nicidecum pe fondul că Hangman încerca totuși să fie mai nobil, mai liber.
Psihiatra a răspuns mesajului pe care-l menționam în foaia anterioară, însă n-am avut puterea să-i replic imediat, deși mi-aș fi dorit teribil, nu doar pentru binele meu, ci și pentru că mi-a sărit în ochi că fata a fost țuțu când încheia cu nu vreau să vă mai chinuiți atât!. Credeam în minutele alea că nu mai trec noaptea, că presupusul ulei de pește fierbinte din piept mă va pune-n ștreang, citind răspunsul ei din doi în 14. Sau din 2,15, ca să ne referim și la iubitul Oanei, actualul șef de Siguranță Națională de la Administrația Națională de Meteorologie, actualmente în revoluția de catifea a doamnei Buzoianu. N-am putut, crezând că o să-mi vomit și sufletul.
Au mai trecut vreo două ore de la toate astea și uite că acum tastez pe internet. N-am făcut nimic special în sensul ăsta, pur și simplu s-a mai calmat apăsarea aia infernală cumva din interior spre exterior. Zău, e fabulos că acum încerc să formulez niște fraze. Mai devreme aveam senzația că nu apuc ziua de mâine. Și tocmai tentativa de a formula niște fraze cât de cât coerente și interesante îmi mai distrage atenția.
Ieri, la prânz, și-n așteptarea răspunsului psihiatrei, mesaj transmis pentru că pseudoApocalipsa de ieri mi se părea Apocalipsa, neștiind ce va urma, m-a luat un rău atât de tare încat am urlat la mama să plece dracului din camera mea – unde se chinuia cu vertebroplastiile ei să mai curețe cât de cât pe aici ca să nu mă mănânce și vreo ciupercă (sau ciupearcă, după cum ar zice Oana Catrina întru Siguranță Națională) – pentru că simțisem brusc că nu mai apuc ziua de mâine. Mama a ieșit din cameră, eu m-am aruncat pe căști și pe așteptarea ca Gabapentina psihiatrei să-și facă vreun efect bun.
După prima oră de ascultat la întâmplare niște Maiden m-a luat un soi de arici pe după cap, dar unul plăcut, amorțitor. După a doua oră m-a luat o agitație pe care nu credeam nicidecum că ore mai încolo o voi tasta pe internet.
Psihiatra vrea să știe exact ce și cum, de ce anxietatea severă s-a redeclanșat. În loc acum să-i răspund, fie și pentru că a avut bunul-simț să-mi răspundă la email, vreau mai degrabă să tastez aici, cât încă mai sunt în stare. Nu știu de ce. Adică n-am un motiv substanțial pentru Maiden acum, altul decât facerea ce simt acum.
Ieri după-amiază, simțind că nu mai apuc ziua de mâine, am zis să ascult albumul Piece of Mind. Asta fiind o bucată din mintea mea care, potrivit experiențelor din ultimul timp, știam poate că e doar un moment sinistru, nimic mai mult.
Și așa am reevaluat discografia Maiden la ceas angos. Tot așteptând ca pastilele ei de calmat să-și facă vreun efect bun, am tras de distragerea care-mi sărise-n cale. E probabil și vaga satisfacție că nici măcar zburătăcind nu diminuez vorbitul oricând. Comemorările la oră fixă nu fac obiectul meu de studiu.
Sau din categoria: fericire că nu simt că nu vreau să-i mai scriu vreodată psihiatrei care la ultima noastră vedere era îmbrăcată într-o rochie de-o neutralitate divină.
Sunt foarte multe piese supraevaluate în catalogul Iron Maiden. Foarte multe. Dar să nu dezamăgim trupeții cu adevăruri pe care n-au avut niciodată tăria să le accepte. De exemplu, Fear of the Dark. În mod societal, piesa asta ar fi trebuit s-o încadrez la supraevaluat Maiden. Doar că lucrurile mi se par azi mai interesante pe fond. În sensul că deși este piesa care atrage probabil cel mai mult (catalogul Maiden) publicul parțial neinițiat într-o muzică ce se vrea mai complexă, puștoaicele de exemplu luându-și tricou cu Maiden îndeosebi prin intermediul FOTD, a dus în timp și la bagatelizarea ei prin vocile experților(?). Măcar Fear… apropie, experții doar îndepărtează cu expertizele lor neterminate. Desigur că, estetic vorbind, e o porție de Maiden pentru gloată, de specificul Maiden prezentat strident, numai că meritele sale, paralele cu obiectivitatea analitică, sunt fenomenale. Adică faptul că puștoaice se apropie de muzica asta așa, poate ajungând astfel la Sea of Madness, Revelations, Infinite Dreams sau la King Crimson, nu reduce simplificarea evidentă, dar nici nu-i anulează alte valori intrinseci – precum vor să indice experții. La Hallowed… s-a vrut să se ajungă şi cu Revelations sau Infinite Dreams, apoi, punte peste timp, chiar cu Sign of the Cross. Că Fear… a avut mai multă priză a ridicat mingea la fileu cronicarilor noştri obişnuiți să ia calea scurtă.
Dar subevaluarea Dream of Mirrors mă interesează acum mai mult. O piesă venită pe fondul multor așteptări din moment ce apărea pe discul Reuniunii (Bruce & Maiden) din 2000. Atunci eu o ascultam cu mare plăcere, în ciuda criticilor care vedeau o calorificare – sunet de calorifer adică – în toată tentativa Maiden-ilor de a se regrupa, de unde și părerea lor, sau limitarea lor intelectuală, că forma (producția) cumva anulează și mult din fond. Azi însă, raportându-mă la pastilele mele de nebuni, după… cât… 25 de ani de la lansarea discului?, și la efectele lor (secundare?), incluzând aici și visul cu coloratura Elena Ionescu, se mulează mai liniștitor ascultând piesa asta. Contează foarte mult analiza rece, ea dă seama neajunsurilor cumplite, deci pretenției de progres, doar că muzica în esența ei nu-i făcută ca să fie la rece pentru toți, toți tâmpiții și noi între ei, pentru a fi percepută din exterior, ci și pentru a ajuta, a îndulci măcar, interiorul turmentat. Oricâtă dreptate ar avea, Andrei Marga n-o să reușească niciodată pe fond cât timp evită abordarea cioraniană.
un gând muzical 