Prototipul viselor mele de pe pastilele astea de nebuni continuă de vreo câteva zile încoace. Cum zice și o definiție din DEX: Tipul ancestral, original al taxonului vegetal. Adică – prototipul. Nu știu cu siguranță dacă sufăr de anxietate severă neurovegetativă, însă certe sunt 3 lucruri acum: 1. Visez mai nou doar întârzieri (de când psihiatra mi-a schimbat medicația) 2. Personajul central al viselor e Elena Ionescu 3. Mentalitatea securistoidală.
Începând cu sfârșitul, un pui de Iliescu, adică de securist, sunt și eu din moment ce dau din casă, agățându-mă destul de egoist de raportarea la literatura care întotdeauna pe fond a vorbit doar despre autor.
Mai devreme, cam disperat, i-am scris până la urmă frumoasei psihiatre atunci în rochia aia gri de-o neutralitate divină. Până să-mi răspundă, terapia prin bolborosit, adică esența întregii literaturi, cred că acum mă ajută. Mai ales că îmi tot vine în minte visul recent cu Elena Ionescu.
Un vis în care ea mă săruta de fiecare dată când făceam un bine. Binele cu pricina fiind ce mi se părea (gândeam?) că protejez. De exemplu, eram ghidul unor școli de vacanță. Copiii erau destul de departe de toate instinctele de conservare. Unui băiat i-am zis că nu e ok să o ia invers din rând, că blocheză traficul, unei fete i-am zis să nu mai alerge cu pixul în gură că s-ar putea să-i ajungă realmente-n creieri pornirea naturală.
Întrebarea firească din punctul ăsta e: de ce Elena Ionescu?.
Până acum câteva minute nici nu știam că o cheamă și Ionescu. O știam pe tipă, ca tot românul trăind în România, drept Elena de la Mandinga. Adică Elena de la un soi de Carla`s Dreams mai oriental, cu toate manelizările și deci platitudinile vopsiților cu pricina. Sau un mai rezervat DJ Project timpuriu.
Dar de ce ea? – în visurile astea probabil ca efecte ale pastilelor de nebuni.
Și am ajuns la 4 răspunsuri pe cât de tari în esență, pe atât de incomode pe formă: 1. Înainte să se botoxeze cumplit (am aflat și asta mai devreme, căutând informații despre ea) avea trăsături destul de similare (scuzați gradul de comparație) cu fata aia de lângă Teiul lui Eminescu 2. Înainte să se botoxeze cumplit avea trăsături faciale și membrale similare cu șefa noastră de grupă(e) de la Facultatea de Filosofie, șefă aleasă fără vreun vot, băgată intempestiv nouă pe gât ca lider încă de Boboci, fată care timp de 3 ani, cât am stat pe acolo, n-a avut niciodată nimic interesant de spus (cel puțin nu mi-a rămas mie nimic semnificativ în cap), trecând examenele la limită atunci când ele erau libere și deci pe bune, dar care, azi, e ditamai profă la fix acea Facultate de Filosofie din cadrul Universității București; adică și ea era tot o plinuță-sexy ce avânta imaginația 3. Coșurile ei mediatizate, acneea aia crâncenă sau ce-o fi fost, dinainte de botoxarea inestetică, deşi poate apreciabilă-n apetența progresistă, cu toate că mai degrabă înclin să cred în adaptarea dincolo de suflet la Adunarea Comitetului, erau deci mult mai sincere, deci mai plăcute – așa, ca om 4. Leylah Fernandez e feblețea mea din WTA-ul actual, deși, de aici, n-am avut cum să răspund invitație ei oficiale la virtualul cuplaj; a făcut mama prostia să mă nască-n România – puteam să aplez la verișoara ei, a mamei adică, blonda cu mă-sa Cornelia din foile precedente, ea fiind mare profă de franceză-n Toronto… dar cum ea, adică blonda, nu m-a căutat când conta, n-am îndrăznit s-o caut atunci când contează poate pentru alții: căci cum sună Răzvan de la Sky Sound Radio, cum sună cei care nu se tem de Jorge Fernandez?. Prea rareori am fost în timp atunci când conta.
În visul recent, la un moment dat, i-am dat bretonul de pe fruntea Elenei și era plină…. nu de bubele pe care le știm cu toții, ci de un soi de pete care însă n-o făceau să pară mai puțin drăguță. Am dat cu ocazia asta și peste un interviu cu ea de acum mulți ani, de pe timpurile Dansez Pentru Tine, deci undeva în Evul Mediul Timpuriu, pe când în România se mai făceau și spectacole live, nu doar pre-fabricate ca la Dragoș Pătraru, în care povestea cum intrase-n depresie din cauza bubelor ălora de pe chipul ei altfel foarte interesant.
Azi, a făcut operații estetice, dar nu doar ca să-i anuleze bubele, probabil și incomode fizic… scărpinau plm?, dar și ca să-și construiască un mesaj ce anunță strident succesul tipei de la filosofie.
Convergența celor două e pe cât de deplasată întâmplător, pe atât de veridică drept studiu de caz. Nu știu dacă și fata de lângă Teiul lui Eminescu a ajuns la fel de nașpa, dar din moment ce nu m-a ascultat vreodată până la capăt înclin să cred că nici de capul acestei șefe de promoție de la medicină nu era de fapt prea mult. E drept, măcar m-a mai ascultat atunci când conta. Pe gratis.
Psihiatra poate mă va asculta (și) acum și-n ideea remunerației. Dacă răspunde, impulsul va fi să zic că e o persoană deosebită, ignorând prin omisiune că de fapt totul e pe bani. Dacă n-o va face probabil voi crede că o persoană foarte nesimțiță sau, dimpotrivă, încă și mai deosebită din moment ce n-am avut până la capăt decența să-i vorbesc ca-n e-mailurile securistoidale de la Administrația Națională de Meteorologie… din alea degeaba… rog confirmare, cu drag, știți cine e X?, vreți să vă dea X afară?, de azi vom vorbi prin avocați, citiți mai atent din Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului ca să nu trimitem pe post de reevaluaturi securistele noastre, evident, sexy care să se uite ca Abigal La Fey la dumneavoastră (!) cu iz de intimidare cam cum ne uităm îndeobște la maimuțe-n zoo etc. Noi fiind cetățeni, îi dăm prezumția de competență frumoasei psihiatre și al ei gri neutru strident.
În ultimii ani, de fiecare dată când mă apuc să tastez aici, parcă uit de greața aia infernală și de stările alea bizare. De-aia acum mi-am dat seama de ce o făceam constant pe blogul ăsta obscur, departe tare de toți cei din jurul meu, visând la o Unicornelie moartă cu vreo 5 ani înainte să mă nasc însuși eu. Dincolo de faptul că s-a dovedit întotdeauna că am avut dreptate în tot ce ziceam aici, spre antiteza mass-media, spre antiteza socialo-formatoare, mai important e momentumul de schiță, cât și fonetica însoțitoare, niciodată promovată prin România, cea din urmă fiind de-un orgasm intelectual total.
Totuși, azi, mai devreme, i-am scris unei psihiatre, cerând disperat ajutor. Cum de s-a ajuns aici? Și ce-ar putea face psihiatra mai mult? Să-mi dea pastile de nesimțire? Să cred cerebral că merge și așa? Va fi foarte interesant de acum încolo, mai ales că îmi place câteodată să-i dublez eleganța și-n competențe, cu atât mai mult cu cât eu în multe ocazii mi-am dublat eleganța cu competențe, fără ca societatea noastră post-decembristă să dea vreodată seama; cel mult au fost episoade excepționale, dar nimic mai mult întru vreo direcție din care să se înfrupte și generațiile tinere.
Ajuns la final, nu știu ce piesă să aleg. Că Mandinga nu face obiectul nostru de sacrificiu. Nici vreo nevrotică sau vreo poezie în arguție. Cred că ceva Gamma Ray de acum 30 de ani e cel mai potrivit. Pe fata-șefă de la medicină de altfel am cucerit-o mai degreabă prin albumul Land of the Free part 1, fata-șefă de la filosofie fiind ce visam eu în adolescență ca fiind Rebellion in Dreamland eu jucându-mă de-a Victor Petrini pe la Teiul lui Eminescu din Iași, ce visam apoi ca fiind a noastră Erza Scarlet. Totul însă s-a dovedit doar a fi măcar cicatrizat post-iliescian: aștept întrucâtva pastila-test cu numărul 3: sau #medicinromania, după cum ar zice unii dintre decidenții noștri.
un gând muzical 