Zilele trecute mi s-a stricat televizorul. A început la un moment dat să scoată un piuit de RMN; și a dispărut imaginea. În mod firesc, l-aș fi trimis la reparat, doar că am simțit o plăcere bizară să văd nimic animat în fața ochilor când stau în pat cu căștile și telefonul ascultând muzică. Se pare că treaba devenise o rutină pe cât de ok, pe atât de deranjantă. Dincolo de faptul că fac o economie la lumină, mai ales acum când decidenții fut mireasa, banalitatea asta m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva reluarea e un motiv serios pentru care am ajuns la pastilele de nebuni. Adică, e curios cum n-am mai simțit greața uzuală atunci când frumoasa psihiatră se întinsese peste biroul ei ca să-mi facă schema.
Pe de altă parte, în adolescență, chiar și ce avea să se dovedească a fi unicul foc ajunsese repede să-mi dea bufeuri de plictiseală, fie doar și pentru că drumul din București spre Teiul lui Eminescu, adică spre Iași (mențiune informativă pentru doamna Buzoianu), dura o veșnicie în țara Grindenilor – întoarcerea era și mai cruntă din moment ce la capăt ea nu mai era. Apoi, aproape o decadă – de stat lângă o frumoasă și inteligentă șefă de promoție de la litere – am blestemat reluarea.
Deci, acum nici gând s-o invit la o cafea pe frumoasa psihiatră. Sau măcar pe fata de la deskul (ei), (cred că) cititoarea aia de Cioran cu senzaționalul ăla wet hair a la Roman Reigns. Chiar și dacă ar accepta, rezultatul va fi același: anchilozarea.
Habar n-am dacă asta e o formă de ipocrizie sau dacă era ceva mai omenesc în La Donna e Mobile. Pe cât îmi place condiția mea de stătător singur cu căștile pe urechi, pe atât tânjesc după sfere. Când însă alte sfere au apărut, aproape imediat am început să tânjesc după statul singur cu căștile pe urechi.
Cert e că de fiecare dată când acum se întâmplă ceva deosebit, parcă încep să cred că pastilele de la doamna psihiatru își fac și efect pozitiv, pe lângă diareea catafatismă.
De exemplu, azi-dimineață. După o zi de ieri în care m-am rotit în pat ca peștele pe uscat crezând că o să-mi vomit și sufletul, că de data asta medicația și afecțiunea își vor cere drepturile, chestie care iar nu s-a întâmplat, deși o simt de luni bune, noaptea mi-am luat pastilele de nebuni, am făcut diareea cotidiană, m-am tot gândit de ce am ajuns așa, am făcut ceai de mentă, am refăcut ceaiul de mentă căci e austeritate, apoi am downloadat ultimul AEW de pe sfântul Pirate Bay unde le-am revăzut în splendoarea cascadoristică pe Skye Blue și Julia Hart. Și din nou m-a necăjit gândul că dintotdeauna apariția lor am vrut s-o asociez într-un text de pe aici cu întâmplarea aia din Lupeni la care am tot făcut referire. Skye și Julia se țin mereu de mână – pe un fond sonor relativ gothic – pe care-l asociez, din ce date ne-au parvenit, cu Alexandra și Georgiana din uitatul ăla hunedorean, puștoaice care s-au sinucis aruncându-se de pe o fabrică dezafectată în timp ce se țineau de mână privind spre cer.
N-am reușit vreodată să leg ceva mulțumitor în partida mea de dublu Skye/Julia vs. Alexandra/Georgiana. Dar, mai devreme, uitându-mă la reprezentația recentă, am uitat pentru câteva ore bune că (poate) mă ia greața. A fost ciudat și complet neprevăzut. Și mă gândesc că tocmai neprevăzutul e o ramificație extrem de neexploatată de medicii de profil – tocmai datorită caracterului imprevizibil. Frumoasa psihiatră mă îndemna să mă plimb când… doar că plimbarea ei e un efect predictibil. Pe mine mă înteresează să-i descopăr, fără să-mi propun potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului, rochia aia gri de-o neutralitate divină cu care m-a întâmpinat la ultima evaluare.
Din păcate, condiția umană știu că și-n visele cele mai împlinite tot acolo ar duce: anchilozarea. Când eram de partea ailaltă a catedrei și scriam eseuri despre Bacovia – după ce auzisem că noua profă blondă e mare sculă-n domeniu -, visam la anumite… cadre, crezând că-s doar vise. Când n-au mai fost vise voiam mai degrabă să stau singur cu căștile.
În concluzie, doamna Buzoianu din prima paranteză e și ea doar o rutină. Inițial, m-a bucurat apariția ei într-o funcție ministerială, de parcă Erza Scarlet & Lucy Hartfilla își dăduseră autohton mâna, de parcă o fată interesantă ascultase pe bune ce tot zic despre Yasuharu Takanashi de vreo 20 de ani încoace. Miliardele de colective-fantomă și sutele de mii de incompetenți-păpători din Administrația Națională de Meteorologie însă nu se află nici pe departe pe lista ei imediată. Administrația Națională de Meteorologie, prietenă la cataramă cu presa, se pare că tot nu va da socoteală și pentru… pastilele mele de nebuni, limbajul securistoidal nonșalant azi fiind de-a dreptul frustrant, dincolo de atrocitățile neconstițuționale pe foarte mulți bani publici, frumusețea norilor în raport cu securistoidismul-păpător neimpresionând-o, se pare, pe prezentabila ministăreasă a Mediului.
Și printr-un destin incredibil, entitatea respectivă, încă de pe vremea când se numea INMH, a fost mai mereu protejată de oamenii de bine. Pe Ion Iliescu, din moment ce fusese printre altele și Președinte al Consiliului Național al Apelor, deci în stransă legătură cu ANM-ul de azi, eu îl voi ține minte și din cauza protejarea potlogăriilor de acolo. Azi situația e la fel de călduță pentru cei cu funcții și ștaif (mediatic) din instituția menționată, indivizi care intrinsec se comportă precum minerii nouăzeciști – adică securiști. Iar Ion Iliescu, după cum știm prea bine, a mai protejat visceral o anumită categorie în vremurile alea.
Prin urmare: rutină. Mereu aici cine s-a asemănat până la urmă s-a adunat. Și de aici încolo voi spera la nu știu ce Erza și Lucy în timp ce viața reală va merge și așa.
Curios e că dacă nu va mai merge și așa, atunci despre ce dracului voi mai tasta?
un gând muzical 