Mă trezesc aseară cu un mesaj de la amicul Daniel Păunescu: trebuie să vedem cum găsim timp să îți fac o terapie; bahică, bacoviană, eminesciană, plm. A fost ca atunci când Bill Ward, după un atac de cord (post-cocaină probabil), s-a trezit în salon cu Geezer Butler care-i adusese o carte poștală în interiorul căreia scria: congratulations for your new baby!. Râsul fantastic al lui Bill de atunci și din păcate l-am retrăit eu aseară. Pentru că ziua de ieri a însemnat și schimbarea/adjustarea pastilelor de nebuni de care mă agăț zilele astea, efectele secundare fiind iar ciudate. De la perpetua diaree ce-a dus la devierea menționată la primul paragraf de pe orice prospect de profil: În timpul tratamentului (…) s-au raportat cazuri de persoane care au prezentat gânduri de autovatămare sau sinucidere sau au avut acest tip de comportament.
Ieri, n-am mai avut diareea aia, dar ceva parcă mă împingea spre balcon. La un moment dat am zis că cel mai bine e să mă agăț de cearceaf și să mă prind de așa manieră încât să nu-mi dea drumul. Greața și scârba mea uzuale de asemenea nu erau prin preajmă. Semn al autosufcienței. Dramatic! În final am adormit și m-am trezit cu mesajul lui Dan.
Trezindu-mă astfel cu mesajul lui Dan s-ar putea să se explice și de ce acum îmi arde de tastat. Căci sunt la vreo 2 ore după repetarea pastilei, ochii din umbră îi simt mai ceva ca Laura Vicol pe Ernest.
Fenomenul suicidar m-a bântuit dintotdeauna (în adolescență mi-am și pseudotăiat venele), mai ales în ultimii ani când niște tineri, ce mi s-au părut interesanți, s-au sinucis în România pe capete. Ieri, m-au trecut toate căldurile simțind că dispare sentimentul instinctului de conservare, că mă duc spre balcon cam cum s-au dus Alexandra și Georgiana pe fabrica aia dezafectată din Lupeni. Habar n-am cum de totuși am putut să adorm, dincolo de tragedia egoismului. Cert e că în momentele alea nu-ți mai arde de nimic, de absolut nimic. De-abia acum l-am înțeles pe Valentin Mureșan, unul dintre foștii mei profesori de la filosofie, care își începea o lucrare zicând, hodoronc-tronc aparent, că nu-ți arde de filosofie dacă sănătatea ta sau a celor din jur e foarte precară.
Acum, după râsul datorat lui Dan, simt că trebuie să spun cum pentru prima oară în viață am simțit versurile Paranoid, versuri care bagă-n buzunar mai toate tratatele de psihiatrie și psihologie. Până acum le luam mai detașat, oricât de trist și frustrat eram, dar aflat în miez e cu totul și cu totul altceva. De unde și convingerea că marile gânduri, cele care trec testul timpului, vin tocmai din neajunsuri, ba chiar datorită drogurilor, alcoolului și bolii – e o constantă pe care, ne place sau nu, o regăsim la toți marii gânditori, de la Platon, trecând prin Da Vinci, și terminând momentan cu Black Sabbath. Pe nimeni nu interesează să vorbești treaz despre Candlemass, pe oricine interesează când vorbești despre tine.
Adică, să vorbesc analitic despre propria căcare intempestivă cu o femeie foarte frumoasă era de-un abject uman teribil. Și nu pentru că prejudecăți sau rahaturi Selly, ci pentru că umana condiție ne aduce poate și aici. Ce Bacovia, ce Cioran, ce Nietzsche, ce estetica urâtului de la Tudor Arghezi? Eu, în viața mea reală, vorbind despre propriul căcat cu o femeie frumoasă și aparent foarte inteligentă (ca doar e psihiatru), era de-o viețuire cu mult peste ce mi-a oferit capacitatea persuasivă a intelectualilor.
Rochia psihiatrei, cam ca a lui Eowyn minus elementele de țărăncuță de Rohan, de-un gri vaporos divin prin însăși neutralitatea exprimată strident, era cam tot ce nu era căcatul meu fizic și psihic.
Desigur, mă interesează și competența fetei. Iadul de ieri și ultima lună de ping-pong n-o încurajează și altfel dincolo de sexy-sur. Totuși, domnii de la Black Sabbath, aflați într-o situație cred că foarte gri, că altfel n-ar mai fi fost capabili să compună, ci doar să nu se gândească cum să nu ajungă la balcon, au dat seama unei pure întâlniri umane precum a fost cea dintre mine şi Dan sau dintre mine și frumoasa psihiatră, frumoşi și când îmi vorbesc despre sindromul alcoolic Craving: Clouds, Girls & RocknRoll pe care mi l-aș fi dorit în continuare din exterior.
un gând muzical 