Cea mai frumoasă chestie din ultimul concert Black Sabbath (Back to the Beginning) e tocmai răceala ce transpare pe formă dinspre scenă. Tony, Bill și Geezer cel mai probabil știau că Ozzy nu mai are mult. Totuși, n-au dat-o-n bunul stil occidental modern, nu s-au dedat la un fuck dulceag. Ei, membrii Black Sabbath, la ultima lor reprezentație, mai că nu s-au privit în ochi, încercând totodată să dea estetic cât mai puține rateuri – nu le-a prea reușit. Or, muzica BS s-a născut tocmai ca protest împotriva vremurilor: prestată pro, calculată, dar și aflată cu mult înaintea vremurilor. Cele mai multe analize și comentarii vorbesc, inclusiv la BBC, principala cale de comunicare universală britanică, despre oboseală, despre râca dintre Bill și restul, despre ani și ani de sharonisme bancare ce au pătat până în ultima clipă însăși denominația Black Sabbath, deci și pe Ozzy. Era un băiat de la revista Kerang, cu tricou Candlemass (primul album – noi știm… Epicus Doomicus ăla) care, în direct la BBC, zicea că, deh, domnii nu mai puteau, că-și simțeau sfărșitul, de unde și ieșirea din scenă pradă strict condiției umane și bolii, de unde o dramoletă întreagă cosmetizată la oră de vârf de rating. Nu neg că jurnalistul mega-muzical are și dreptate, însă are dreptate pe formă, fondul fiind cel care, că doar se vorbea la BBC lumii întregi, fiind cel omis: sinceritatea gândurilor.
O muzică șaptezecistă precum Black Sabbath nu putea apărea dacă Ozzy & co. se încadrau corectitudinii politice sferice, anume industrializarea provinciei britanice care, în ciuda Constituției pe filieră Mill ce vorbea despre drepturi garantate, nu oferea în fapt o lume cu nimic diferită față de vecinii URSS. Sigur, tocmai acea Constituție a permis ființarea și existența unei trupe ca BS, dar una era practica, alta era teoria. În teorie, Ozzy & co. au supraviețuit, însă niciodată nu s-au simțit că aparțin vremurilor, de unde și muzica lor. Printre blocurile gri din Birmingham, sferă democrat-muncitoare ce avea un sistem bine-definit care asigura pâinea de mâine, John Stuart Mill ajungea totuși foarte puțin în viața de zi cu zi. Ozzy & co. au avut curajul să spună asta, probabil de-aia reușind să treacă testul timpului. Comparativ, la noi, muzicienii au cântat mereu potrivit vremurilor. Oricât de multe tatuaje rebele și-ar tatua psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu, declarat fan Ozzy, om de bine care declara public deunăzi că e o zi minunată când Israelul mai declanşează vreo ofensivă militară, rămâne pe fond mersul lui potrivit vremurilor, vezi eterna sa conexiune cu conducerea indiferent de cine conduce.
Desigur, ca om, Ozzy s-a dovedit și el a fi un ipocrit, un jegos chiar – vezi La Fierbințiul ăla numit The Osbournes. Dar ca profesionist muzical, ca individ ce pare că avea mai multă încredere în muzica sa decât aveau Syd Barret ori Chester Bennington, e ce trebuie remarcat. Nicidecum nu trebuie remarcat, precum a făcut-o psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu la vreo două ore după anunțul morții lui Ozzy, că Ozzy a (ar fi) trăit așa cum a vrut. Căci Ozzy a trăit așa cum a vrut (?), de unde și marea sa bogăție financiară, însă prostituția sa intelectuală nu are cum să nu ne deranjeze pe noi, pe ăștia care, spre deosebire de Gabriel Diaconu, nu-l numim public Grindi pe nenorocitorul și incompetentul de Sorin Grindeanu, ci luăm în serios fiecare vers din jucăușa-apocaliptică War Pigs.
A fost foarte interesant ca, în 2025, în plină înfometare a copiilor din Gaza, să moară tocmai Ozzy & co. la nici două săptămâni după ce-au cântat, ca dracu, e drept, War Pigs pe o scenă spălăcită vizavi de locurile unde-n copilările visau la o lume mai normală la cap. Sabatul, după cum se știe, este principala sărbătoare religioasă-n Israel. Jumătate de veac mai încolo și festivitatea cu pricina e în fapt cât se poate de Black. De aici rezistența-n fața timpurilor a lui Ozzy, Tony, Bill și Geezer, deoarece au zis atunci ceva complet ieșit din schemă, dar care memoralistică și-a dovedit viabilitatea-n fața istoriei. Totuşi, mă consolez cu gândul că şi Black Sabbath a eşuat teribil din moment ce planeta Pământ se degradează din ce în ce mai rau.
Comparativ muzical, cu Led Zeppelin, alt manifest șaptezecist din mizerabilul Birmingham, Black Sabbath a vorbit atunci cam cum nu vorbește nicidecum rockerul. psihiatru. care scrie. Gabriel Diaconu. În Ozzy & co., la vremea respectivă, se arunca cu ouă pe la concerte. Supraviețuirea lor, ca artiști, a venit tocmai din partea cetățenilor care se identificau cu mersul aiurea, nicidecum cu intelectualii vremii care considerau Black Sabbath a fi un kitsch sinistru teribilist. Vremurile au demonstrat că lucrurile erau fix pe dos, că gândurile sincere, teribiliste, nu negăm forma, erau pe fond îndreptățițe. Azi, fel de fel de utilitariști pe fond se leagă de ce cândva părea o rebeliune lipsită de sens: Black Sabbath.
Cariera solo a lui Ozzy, aia care azi umple playlistul comozilor de la Rock FM, mi s-a părut mereu a fi o simplă dedublare Black Sabbath. Mr. Crowley e un soi de omonimul Black Sabbath extrapolat. Nimic mai mult. Și a fost cumva uman, Ozzy & co. post Black Sabbath, corporatistul Zakk Wylde în special, dându-și probabil seama că uniCornelia noastră de acum e un decisiv punct de reper. De aici până la uzual n-a mai fost decât un pas. Sir Ozzy... ce tâmpenie!
Tâmpenie care îngrețosează tocmai datorită incipitului decisiv care e Children of the Grave. Atunci, Ozzy, Tony, Bill și Geezer vorbeau liber despre Alexandra și Georgiana din Lupeni. Azi, să vorbești liber despre fetele alea înseamnă să te încadrezi în mersul timpurilor, în neajunsurile-declarative comode. Că s-o pupi în pizdă pe țărăncuța aia de ministru de externe, aia care îndeamnă tinerii să meargă pe front pentru fabuloasa sumă de 235 de euro per dedicație belicoasă, e mai lesne decât să compui War Pigs. Peste veacuri, nu cred ca cineva îşi va aminti (cu plăcere) de securişti, ci tot de Siguranța Națională de tip Black Sabbath.
un gând muzical 