Printre destule texte delicioase scrise-n perioada comunistă pe care le putem azi savura, atâtea fragmente câte au mai rămas după arderile-unison din zorii lui 1990, regăsim două documente declasificate (catalogate Strict Secret la momentul redactării – 1965) ce-l vizează pe Emil Cioran. Sunt paragrafe care atunci, privind retrospectiv, păreau normale. Astăzi, paragrafe similare ne par cu totul și cu totul absurde – având în vedere că acum avem o Constituție ce garantează nedezumanizarea; de unde și justificarea unora de azi, în ciuda libertăților garantate, când afirmă că își tot pierd mințile. Foaia asta totuși va încerca încă o echilibristică marca Clouds, Girls & RockNRoll și securistoidismul care nici nu trebuie să aibă neapărat grade pe umăr, fiind suficientă o anumită metodică pentru a avea oricum predictibilitate și poate fericire în viața de zi cu zi.
Mai întâi să cităm un pic din securiștii care-l vânau pe Emil Cioran. Prima dată din intelectualul Mihai Brediceanu, la vremea respectivă directorul Operei Române din București (documentația poate fi consultată și la CNSAS):
Impresia mea personală este că atît poziția față de ambasadă, cât și reținerea de a veni în țară sînt alimentate de o femeie cu care, deși necesătorit, pare să coabiteze. Este desigur o simplă impresie pe care voi căuta s-o verific cu prima ocazie. Se pare că în timpul din urmă a fost vizitat de mai multe persoane din România care au căutat să-l determine să revină în țară. Cred că o insistență prea mare în acest sens nu este de dorit, putînd avea efecte contrarii scopului urmărit și a-i trezi bănuieli (neîntemeiate) tocmai datorită caracterului său bizar, mizantrop și pesimist, predispus spre exagerarea oricăror dificultăți sau a vedea pericole imaginare.
În al doilea rând, să cităm din maiorul Surd Dumitru și din Șeful Biroului II, căpitanul Crăciun Constantin.
Nu de alta, dar cum sună Surd și Crăciun, cum sună Précis de Décomposition?:
(…) Mai rezultă faptul că fugarul a fost invitat în țară , însă a refuzat pe motivul că nu ar putea fi de folos regimului întrucât nu poate renunța la concepțiile lui idealiste.
Nu știu dacă tot consultând documentația asta îmi fac vreun bine. Deunăzi, o internistă, la care m-am dus pentru că tot am mai multe întrebări decât răspunsuri, că nu-s dracului dumnezeul Gelu Duminică, mi-a zis din senin că omenirea nu merită, că e plin de criterii absurde (dialog purtat în iulie 2025, nu la epurarea din `50) – și că eu acum cică sufăr de anxietate severă neurovegetativă.
Dar mai important e momentul dintre precedentele mele foi și vizita aia la psihiatru, acolo unde mă dusesem, amicii pot sta mărturie informativă, chitit să mă iau la harță purtând totodată acel tricou cu Emil Cioran.
Ajuns la clinica de nebuni însă m-am agitat complet impredictibil. Pentru că fata de la desk, o tipă mega drăguță, cu un păr senzațional optzecist, după ce-am completat foile alea de nou-pacient, a declamat, printre dinți parcă să n-o audă până la capăt colegele de platou: îmi place mult tricoul tău!.
:O
:O
Eu mă dusesem acolo condiționat probabil și de securistoidismul gustat ca angajat la Stația Meteo Băneasa, în spectacolul sinistru de mimetism care e Administrația Națională de Meteorologie (instituție publică de Siguranță Națională, sintagmă altfel de foarte luat în serios), acolo unde poți urmări liniștit norii doar cât timp dai în gât pe oricine are o idee mai interesantă și cât timp nu disperi văzând e-mailurile militărești date dintr-un birou vizavi de altul. Probabil… nu dau totuși la o parte că de la frumusețea norilor la securistoidism e într-adevăr cale lungă.
Silență sub fustele planurilor autohtone de reziliență: după cum, în altă formă, se pare că vorbea și Aurel Cioran, fratele lui Emil. Tăcerea aia de mormânt seacă mai ales speranțe. E ceva ce azi diferă pe formă, însă fondul e foarte asemănător. N-am fost trimis la Canal precum a fost dusă sora lui Emil Cioran doar pentru că era sora lui, dar pauperizarea tărăgănată iată că poate avea repercusiuni chiar și de ordin fizic în ciuda Constituției. Tăcerea mai pot s-o înțeleg, dar e păcat de nori.
Când… dau peste fătuca aia care, pe lângă faptul că era mega drăguță, mai și știa cine dracului e Cioran. Probabil. Nu cred că îndrăzneala ei, ca simplă primitoare de clienți într-o clinică prin excelență de nebuni, ar fi putut exista fără niscaiva lecturi serioase. A fost o oază superbă într-o sferă tembelă ce combină bolșevismul-mafiot cu liniaritatea corporatistă. Nichita Stănescu ar fi descris-o cu precizie. Că doar nu eu sau Mircea Cărtărescu.
Curios că pentru un timp, adică de la afirmația fetei continuând până la sfârșitul ședinței cu psihiatra, mi-a dispărut greața aia cică neurovegetativă. Cumva deskărița mi-a amintit de ce Sky Sound Radio și de ce Clouds, Girls and RockNRoll.
Stările de nestări n-au dispărut, medicația nu pare să funcționeze, dar asta nu infirmă momentul ăla foarte mișto, mișto tocmai datorită impredictibilității controlate. Adică… știam unde mă duc, știam de ce, cineva mă aștepta ca să, dar robotizarea nu era totuși atât de completă precum relațiile interumane pe care le-am trăit și la Stația Meteo Băneasa și pe care le tot trăiesc din copilăria în care doar miroseam gazele alea lacrimogene crâncene din zorii lui 1990 de la Piața Victoriei.
E drept, nu-i suficient. Ori am pierdut reperele, ori, dimpotrivă, nu le mai cosmetizez. Probabil pentru a învinge anxietatea severă neurovegetativă lol e necesar fie ca inteligența mea să extragă minunăția mega drăguței cititoare de Cioran, fie ca fata să vină la mine noaptea cu cizme peste genunchi. Ambele variante necesită măcar efort imaginativ. Iar eu, potrivit vreo 5 doctori, incluzând un psihiatru și pe mătușa-mea mare cadru medical, cu subsolul e drept, prin buricul Londrei, sunt obosit.
Prin urmare, oricât de dure ar părea notele alea informative din dosarele de arhivă Emil Cioran, și oricât de liniștit mă simt pe formă, fondul nu-mi pare cu nimic diferit din moment ce singura mea replică atunci, ca angajat ANM, a fost doar să spun că ei folosesc parantezele lui Camil Petrescu cu mai multă abnegație decât a făcut-o Camil Petrescu însuși. Au trecut 3 ani de atunci și tot nu mi-a răspuns nimeni, afară de o țărăncuță ANM-istă, îndeobște aflată sub umbrela presei mizerabile (scuzați redundanța), care m-a amenințat pe telefonul meu personal cu nu știu ce avocați, cu Paul Heyman probabil (sau chiar cu Don Callis), număr pe care nu i l-am dat de bunăvoie, nici n-am dat vreodată consimțământul altucuiva să-l împărtășească. Sigur, tot din ogradă, au mai fost și pizdulicii cu conturi false și numere ascunse ce ridicaseră ștacheta trecând la repercusiuni cu veritabile răngi și topoare dacă nu tolerez analfabeții nemernici care și acum o duc foarte liniștiți pe salarii babane în timp ce eu sunt pe pastile de nebuni… și uite cum de fapt și eu dau în gât. Iar o sferă unde nu-i încurajată aparținerea n-are cum să fie acceptabilă. Acțiunea adialogului, cultivată sistematic în România modernă, duce la frustrări inimaginabile. Recrutarea azi nu se mai face neapărat pe bază de frică, ci mișcă însăși plăcerea din cuget și simțiri; după cum nonșalant spunea public lunile trecute Generalul SRI Anton Rog, azi neplăcerea este metamorfozată, sensibilități ce firesc ar fi recuzate sunt în fapt asimilate cu zâmbetul pe buze.
Și uite cum apare cu adevărat marea dramă: datul în gât. Dorința de a da în gât, scăpatul, fie și justificat. Eu acum iar am dat în gât. Ceaiul de-mentă, Citalopramul și Gabapentina nu-i de mirare că n-au deocamdată mare efect.
un gând muzical 