Mor după cum pronunță Jemina Robineau passé și effacer! Iar cruntul din intonația fetei de la jumătatea celor două cuvinte-fatidice nu prea cred că se aliniază labirintărismului specific Loarei – de unde e originară actuala vocalistă Antipod. Dacă în rest balada asta se menține măcar în tiparele pe care Ioan Gyuri Pascu le descria ca fiind cele mai mișto (momente romantice) din moment ce-și trag seva din heavy metal, punctuația cu pricina dă greutatea celui care să zicem stă și așteaptă prin fața vreunui bloc operator. Și nu cred că o baladă poate fi luată în seamă dacă la o adică nu ajungi să te temi de ea, să vrei să asculți orice altceva în anumite momente, numai aia nu. La vie au temps pare să fie genul de imn contemplativ cât timp situația personală e cât de cât stabilă; când se fute mireasa tot al de Coroner e medicament.
La un moment dat, Jemina zice și un au temps de așa manieră încât rezonează cu putain. Nu știu dacă Antipod și-a propus clar chestia asta, dar din nou inflexiunea Jeminei stabilește un cadru burzuluit. Și e cu atât mai sadic cu cât știm că peste puțin timp nimic din ce trăim acum nu va mai conta și pentru noi.
Oscilez cum să iau coperta albumului de pe care face parte piesa La vie au temps (discul Éveil): ca pierdere totală în acele passé și effacer sau ca prelungirea cetățeanului care are senzația că mai contează. Și sigur că mai contează ceva, generațiile următoare fiind la rândul lor prinse-n ce lăsăm în urmă – fără vina lor: cam singurul motiv pentru care chestia aia de pe copertă vrea evident să mai facă ceva. Dar dincolo de existențialism, La vie au temps e în fapt mult mai ancorată în greața și melodicitatea noastră de zi cu zi.
Am descoperit albumul azi-noapte. Și fredonam în draci printre crocobaurii care ne-au năpădit în București (probabil și din cauza competențelor foștilor noștri mari-primari recenți), când intră-n răsărit mama la mine în cameră să-mi spună doar că freza ei aranjată în ajun la un coafor, unde am ținut s-o duc cât timp doctorii pe care-i tot vizitez pe bani foarte mulți măcar își mai permit să-și dea cu presupusul, este acum de zici că-i Shizune (personaj din Naruto, mână dreaptă a chirurgului Tsunade). Nu știa evident ce ascultasem în interval, că ea dormise printre crocobauri din fericire, dar a ieșit și mai zglobie zicând: je t`aime!. LOL!
Evident, perspectiva când ea nu va mai fi m-a lovit instantaneu. Dar, în ciuda momentului sănătos și liniștitor și haios, m-au lovit și amintirile când stăteam, ca noi toți la un moment dat, pe la blocurile operatorii. Am ieșit basma curată cât de cât până acum, că de-aia și momentul magistral cu Shizune, dar asta nu înseamnă că bucuria va fi la infinit. La un moment dat îmi va fi foarte frică să fredonez Qu’une image dans ma mémoire/J’aimerais tant te revoir. Presupunând că nu va fi invers, că nu mă vor hali crocobaurii ăştia zburători, onor Nicuşor Dan şi Daniel Băluță, adică mama să nu mai aibă la cine intra ca să-i spună că freza ei e ca a lui Shizune.
Înainte de vreme nu am crăpat niciunul, deci nu-i vreo mare dramă. E totuși un cutremur în cum cântă Antipod & Jemina aici. Iar singurul lucru de care mă pot agăța e generația încă nenăscută, că ei n-au de ce să plătească prețul mediocrității – să nu lase bilețele-n bancă, anonime sau nu, fondul contează, aviz cretinilor care cred că diferența supremă o face declararea și CNP-ului dacă spui ceva pe Facebook – pentru conștientizarea inutilității noastre, a tuturor. Şi peste 100 de ani vor mai apărea melodii interesante, dar eu nu le voi cunoaşte.
Natsu a dat cu șutul în jerbe la înmormântarea Erzei. Având o fizionomie cam ca chestia asta de pe coperta Antipod. Erza care astfel se întoarce nu mai e tot sclava Erza ce tremura la prima amintire nașparlie, ci e o Erza care vrea să facă ceva pentru ca unii să poată lăsa bilețele și floricele sub banca colegei. Mai mult de atât nu știu ce s-ar fi putut face, în afara îndulcirii noastre de moment despre care nu avem deloc siguranța că o vom putea urma până la finalul următoarelor publicații. Anul trecut, în dimineața Revelionului, a avut loc un cutremur nașpa în Japonia. O fată a fost găsită după vreo 3 săptămâni de căutări, moartă evident. Avea pe ea un tricou din animeul Fairy Tail.
Prin urmare, psihiatra pe care o voi vizita săptămâna asta sper că nu va încerca să-mi spună că trebuie să privesc viața nu știu cum că n-am cum s-o privesc nu știu cum din moment ce există un singur mod de a o privi. Să-mi dea poate niște tranchilizante cât să mai pot fi astenic controlat! Zidul tot nu se va dărâma, oricâte ziduri am conveni contractual (doctor-pacient) că dărâmăm. Să-i spun că dacă ar veni la mine cu cizme peste genunchi în miez de noapte ar fi un oarecare fond? Că altfel ne pierdem amândoi vremea? Bineînțeles că nu se poate. Sau se poate cu miliție escortându-mă. E până şi la ăştia intrinsec o limită defazată. Dus cu pluta, dus cu pluta: caz! Dar totuşi nu se poate atât de dus cu pluta – se sare căluțul. Deci, tranchilizante. Or, mâna aia pe care Naruto o pune brusc pe umărul anxiosului Gaara a valorat cât 15065456 de terapii (contracost). Beleaua e că şi Naruto e muritor.
Alte două balade care mi-au atras atenția în ultima vreme sunt un cover după piesa The Evil The Man Do, originală Iron Maiden, reconstituită de un cetățean finlandez care în reconversia cu pricina dă seama cadenței insistente her, de parcă de-abia acum măcar Steve Harris m-a înțeles ce vreau cu Georgiana și Alexandra din Lupeni prin căcatul ăsta de țară, semn că și tragerea de timp are rostul ei, și latino-imnicul Me Muero, un fel de Angela Similea vrând să facă OST-uri Gustavo Bolivar, care am aflat deunăzi că-l însoțește pe cascadorul Mistico (un soi de Rey Mysterio reluat – personaj atât de insistent încât și acum se vând măștile cu el până și la intrarea-n Castelul Peleș) în spectacolele AEW, drama parțială fiind că oricât aș striga eu OSPREAY!!!, OSPREAY!!!, în interludiul elevării cu ochii spre cer, la un moment dat tot mi se termină. Ideea e cred ca scârba să nu termine înainte de vreme, Alexandra și Georgiana fiind convins că ar fi avut multe de comentat și despre melodiile astea. Ar fi ajuns niște hoaște buhăite, departe de gothicul ăla țărănesc absolut unic, unicornelia noastră trăinđă având azi nu 15 ani, ci vreo 55, tăcerea ei fiind forțată în comparație cu ghostingul securistoidal de prin Administrația Națională de Meteorologie, dar ele, având evident ceva de spus, poate ar fi fost pentru alții cam cum sunt acum Will Ospreay și Nezuko.
un gând muzical 