Un articol care circulă cu succes (accesări) zilele astea în presa din România vorbește despre statisticile privind violența domestică la nivel european, capitol unde firesc ca nație suntem fruntași (lipsa de educație, ortodoxism ultra-selectiv, securism frustrant etc.). Dar mai mult în analiza cu pricina mă interesează acum cifrele care o plasează și pe Finlanda în susul topului nefast. De asemenea, în context, adaug și că Finlanda încă se află în topul cazurilor de suicid (evident, per cap de locuitor), deși au fost vremuri chiar mai dramatice acolo – recent, post-1990. Iar cum anual alte topuri spun că finlandezii declară acum că-s cel mai fericit popor, vreau să reafirm ideea de fericire netâmpă, adică fericirea care nu vine din superficialități de tip „oameni frumoși”, nici din liniștea pe care ți-o dă ceva ce s-ar sintetiza la noi prin proverbe precum capul plecat sabia nu-l taie sau interesul poartă fesul. Barometrul pe care îl folosesc este și de data asta: muzica.
În cazul japonezilor am șușotit (ca români generici) nivelul lor de civilizație (pe toate planurile), mistificând așa-numitul conservatorism contopit (cumva…) cu modernitatea, fără însă a da prea mult seama tiparului suicidal care, până și-n condițiile actuale de civilizație, continuă să-i definească în ochii noștri mai degrabă ca formă de cultură, chiar de eroism aparte. În fapt, japonezii și, iată, finlandezii sunt cât se poate de pământeni, în sensul că neajunsurilor lor nu se deosebesc substanțial de ale noastre. Durerile lor sunt pe fond aceleași. Tot oameni sunt și ei – primele topuri menționate stau mărturie.
Totuși, finlandezii se declară cel mai fericit popor în condițiile unei religiozități minime, ne-tribale, care lesne ar explica sentimentul lor de bine în regim de robotizare specifică azi regimurilor mistice dure. Numai că-n Finlanda (ca de altfel în întreaga Scandinavie) azi rareori se face apel la vreo xilolatrie ca normă cotidiană. Preaveselul ar fi o denominație mai potrivită în spațiul nostru.
Prin urmare, cred că cifrele suicidului lor nu sunt doar de apreciat, ci și de încurajat!
Iar cum Finlanda a dat în ultimii 20-25 de ani titulaturi extrem de aparte pe scena muzicii (la fel și japonezii), indiferent de subgen, artiști care sunt în prim-plan la orice mare festival, imaginativul și aparținerea sunt cele ce reies cu atât mai mult cu cât cifrele suicidare sunt aproape catastrofice.
Un popor tâmp întotdeauna va bălti, va merge și așa, va găsi fel de fel de justificări, în timp ce unul care vrea să-și depășească condiția inevitabil se va zvârcoli până la sânge.
Or, având în vedere cifrele care spun că muzicienii finlandezi în modernitate au revitalizat pe felia lor orice stil sonor, deci arta, adică imaginativul prin excelență, cucerind astfel planeta în felul lor, actele alea de suicid devin dezirabile.
Cutumele noastre spun că nu-i ok să te sinucizi – dacă se mai poate face ceva, firește -, ne oripilăm la gândul acelui tip de moarte, însă finlandezul, precum și japonezul, nu e așa; el nu refuză bucuria gândurilor, nu se încălzește cu jumătăți de adevăr, de unde cred și expansiunea lor teribilă în arta complicată a muzicii.
De multe ori m-am întrebat cum de dracului o țară cu o populație de doar 5 milioane de locuitor poate da universului – mai ales acum!, când se presupune că s-a zis tot ce s-a zis în muzică – atâtea și atâtea nume memorabile, de parcă toată lumea în Finlanda nu s-ar ocupa cu altceva decât cu muzica. Cifrele legate de suicidul teritorial cred că e un răspuns de cercetat. Nu se poate compune (demara în general) ceva semnificativ dacă mulțumește ireflexiunea mediului înconjurător. Spre deosebire de român, finlandezul nu se sinucide pentru că n-are loc de inculți, analfabeți, oameni de bine și securiști.
…filnandezii care înfruntă Zlovacia, după cum ar spune marele jurnalist Dan Filoti. Căci în România Dan Filoti e mare jurnalist, trimis să vadă toate colțurile lumii, nu noi.
Or, o țară în care Tezaur Folcloric, cu sonorități identice indiferent de personaj, se autodefinește ca nație, bineînțeles că n-a contat, nu contează și, având în vedere că la TV-ul autohton sunt doar posturi muzicale (vreo 50 din 150 lol) de populară românească, probabil tot nu va conta la scară globală. Astfel, băltind amorf, nu au cum să răzbată sisteme de valori autentice, fapt constatat de fiecare dintre noi în fiecare secundă a existenței noastre românești în România. Deunăzi a apărut și TVR Folclor, nicidecum TVR Canterbury.
Totuși, și-n rândurile generației noastre tinere semnalăm din ce în ce mai des cazuri de suicid. Și nu sunt toate sinucideri impulsive, de dor pentru părinți să zicem, ci sunt și enorme sinucideri controlate. Basmul Alexandra & Georgiana din Lupeni ne tot însoțește obsesiv. Ana lui Rebreanu ar fi de asemenea de predat în sfârșit mai uman.
Încă o dată trebuie să remarc că sinuciderea nu înseamnă doar moarte propriu-zisă. Sinuciderea poate capta diverse forme: sinucidere socială, sinucidere psihologică, sinuciderea caracterului etc. De exemplu, uriaşul nostru abandon şcolar/prezență şcolară doar pentru a bifa o condică e tot o formă de sinucidere.
Citind articolul de la care am pornit, fetele alea din Lupeni, ca de altfel alte și alte și alte fete și alți și alți băieți de dată recentă de pe la noi, mi-ar plăcea ca încă o dată să fie metodologia revoluției-minunate de care auzim la toate colțurile, de altfel schimbarea fiind în societatea noastră un leitmotiv – fără însă a ne spune vreodată printre ecusoane fluturânde, direct, și cum.
Un pas interesant românesc cred că ar fi darea de seamă a remarcabilului act de suicid. Care, exceptând cazurile excepționale de boală, ar trebui încurajat ca metodică deoarece relevă folosirea creierului și, la pachet, dorința de aparținere. Iar a-ți aparține înseamnă un pic mai multă libertate, deci o viață ceva mai mișto.
un gând muzical 