Balaurul meu e cu două capete, cel mult trei. Mă gândesc acum că ar fi interesant să plusez și să mă apuc și de droguri crâncene doar ca să văd dacă pot vrea să ies și din alea, din stările alea specifice deosebite adică. Și a fost o perioadă când la modă era man(e!) în loc de boss. Când nu reușeam să-mi pun nicicum ideile cât de cât în ordine, îmi repetam la infinit zi, mă, mane, mă!. Probabil că, la fel ca la boss-ul de azi, colocvialitatea era reconfortantă în ciuda bufeurilor. Iar cum la BAC-ul din prezent înțeleg că s-a oferit (și) Ion Creangă la unicul subiect care mai contează – că doar n-o să insistăm vreodată pe fastuozitatea cu care Grigore Băjenaru (subiectul 2) cică privea cracii elevelor de prin Cișmigiu; copiii în cauză sper că au sărit peste și au preferat doar privitul de azi pe la cracii de prin metrouri… valoarea literară fiind similară -, mi-am amintit de bufeurile pe care și eu le-am avut încercând la BAC-ul meu să susțin metafizica Harap-Alb vs. Naruto/Kurama; în sentimentul că un suflet curat este unul care n-a trăit, sufletul inexistent al îngerilor sau al proştilor. Am luat o notă cu care azi m-aș făli la televizor dacă aș candida la președinție. Dar nu candidez. În schimb, cei care îi susțin pe cei care candidează azi la președinție văd că fac din ce în ce mai des apel la fel de fel de amintiri strict personale, inventate sau nu, licență poetică sau nu (nu contează foarte mult), dând astfel naștere la un stil realmente literar – de Facebook: propoziții simple, mereu cu aliniat – afectate, ultra personale în esență, aflate în fapt undeva la granița dintre jurnal și epatare… un stil îndrăznesc iar să spun literar pentru că pe fond, datorită internetului, are particularități (caracterul prin excelență public, absorbant de aprecieri de asemenea vizibile etc.) cu care pe formă putem fi de acord sau nu – cert însă fiind că maniera e captivantă. Și e cu atât mai captivantă cu cât tematica nu-i foarte la îndemâna adolescenților (care trăiesc totuși azi), ei, bieții, chinuindu-se în continuare (doar) cu Creangă și Slavici și Băjenaru, tocind ce zice doamna (pertinent sau tembel – nu contează acum), nici măcar ascultând (la cursuri, la meditații, la teme) M.S. – Harap-Alb să zicem (modelul educațional finlandez).
Prin urmare, noi alegem să insistăm iar asupra acestei forme literare care ni se pare mai ajutătoare pentru generația în care trăim, deși calitatea eseistică oricând poate fi pe drept contestată.
Astfel, observăm că printre acei literați ai momentului sunt și psihiatrii. Iar cum eu sunt destinat să mă prezint drepți în curând la un psihiatru, căci nu mai merge fizic doar cu mă, mane, mă, din renunțarea la alcoolul care chipurile mi-a adus senzațiile astea de neaparținere extrem de bizare ar fi un test extrem de revelator pentru generațiile următoare dacă acum aș vira-o pe, să zicem, cocaină. Empirism gen. Ar beneficia cu siguranță multe vieți de după mine. În context, s-ar putea ca pe Alexandra și Georgiana din Lupeni să le fi înțeles până deunăzi mult prea personal, nu și cum trebuie – pe modelul unor psihiatrii intelectuali de Facebook: eu, eu, eu, eu, eu am diplome, eu am diplome, eu am diplome, eu am ecusoane, eu am ecusoane, eu am ecusoane, eu am făcut facultate, eu am făcut facultate, eu, eu, eu; norocul meu că încă există WWE și AEW, pe lângă Carlo Goldoni, că altfel aveam aproape șase capete de balaur tot văzând la lucru psihopații ăștia cu apucături dumnezeiești. Durerea minte-creier o fi uneori la fel de nașpa precum cea fizică – exemplul Hatake Sakumo. Mă tot bate gândul dacă nu cumva până acum eu și oamenii de bine, deși diferențiați pe formă și prin succes social, nu suntem totuși la culme asemănători pe fond: judecăm mediul înconjurător bazându-ne prea mult pe propriile noastre valori – atenționare specificată de unicul securist care vreodată mi-a plăcut, anume Uchiha Itachi. E drept pe de altă parte că fără subiectivism zburător e deseori doar plictiseală totală, cronicile metalfan.ro adormindu-ne cumplit. Că psihiatrilor literați din prezent le place tovarășul Grindi (am încheiat citatul) e parte doar din frustrarea cauzată de nemeritocrația pe care din capul locului mi-am amăgit-o cu alcool.
Durerea fizică, firește, până la un punct înghițibilă, am dus-o datorită cică unui metabolism accelerat (nativ) – de-aia am fost și schijă mai toată viață, în copilărie de exemplu fiind poreclit Stan – care, printre altele, uneori frustrări, alteori vai, aaaahhh, ooooh, ce delicat ești!, acum cică mi-ar fi salvat și ficatul de la ciroză sigură, crapă și Uscatul?, Forza!, Forza!, vorba cadrelor medicale de la Pantelimon, plus unui prag de toleranță în general cam nerezonabil pentru mediul înconjurător. Mai rămânea un pic să mi se zică Namikaze Minato, pour les connaisseurs. Adică nu am fost ipohondru, ci doar beam o sticlă de vodka, ani și ani de zile, zilnic. În ultima vreme însă o anumită greață aparte, un anumit disconfort aparte, m-a făcut să pun punct. Nu mai era greața aia pe care o știam eu. Și dă-i și RMN, și Jamie Hayter aia de gastro, și tot soiul de picurații care mai de care mai de ultimă generație. Ficatul rezistă! Deci, greața inițială care m-a dus spre alcool s-a transformat într-o greață și mai autentică, deși și aia cică tot non-organică. Deci: psihiatru!
În primul rând, până la reacțiune, sunt cumințenia pământului, deci n-am nicio problemă să mă duc la psihopupu dacă asta înseamnă să mai pot avea grijă de mama și să nu mă mai simt de parcă mă scufund brusc într-un hău când mi-e lumea mai dragă, de exemplu atunci când mă uit la cracii fetelor din metrou sau când știu că binele cu pipeta va rămâne bine făcut cu pipeta, nefiind nevoie de cine știe ce abilități prognozistice pentru a ști că-n societatea noastră nu se prea pierde ocazia somatizării binefacerilor. Pentru că ăia, psihiatrii, dau ceva pre-definit, doar ei au dreptul la bilețelele roz sau albastre (o tâmpenie, fie vorba între noi, căci orice medic serios știe ce să facă aproape în orice situație), bănuiesc că testat medical suficient. Psihologii nu intră-n discuția mea, căci, vorba amicului Daniel Păunescu, psihologii sunt ghicitori în ghioc, măcar psihiatrii se mai joacă de-a medicii. Iar ziua când unul de la filosofie se va duce la psiholog va fi ziua când vor trebui trase obloanele peste planeta Pământ.
Totuşi, ce le ştie Gelu Duminică pe toate! Băi, pe toate le ştie! O întrebare nu-și pune!
În al doilea rând, de neajunsuri panicoase știu că sufăr din copilărie, psihiatrii ar zice că-i firesc din moment ce, ok, nu am fost copil din Gaza sau veteran american din Vietnam, că și astea-s cică-s pe niveluri de agresivitate, dar nici nu am fost altceva decât un om obișnuit cu probleme obișnuite, deci nu-i cazul de legat de pat: a doua calitate și legală a psihiatrilor. Până acum, se pare, am reușit aproape 40 de ani să trec în subsidiar greața aia cu Nezuko şi muzică și filosofie și mama și Lazio și Rapid și guguștiucii de la fereastră și fete din metrou și fetele din viața mea. Formele de sevraj însă sunt dincolo de orice control rațional, de-abia acum înțelegând de ce până și Victor Petrini ajunsese să-și piardă, fără cauze organice, vocea.
Desigur, trăind în general după dictonul clouds, girls and rocknroll, înclin să cred că am de-a face cu niște cauze pur obiective. Dar cum nu eu am făcut facultăți de medicină (nu eu am făcut facultăți de medicină, nu eu am făcut facultăți de medicină, nu eu am făcut facultăți de medicină, nu eu, nu eu, nu eu), rămâne să observ iar cum stă treaba cu #medicinromania. Până la capăt, oricare ar fi ăla. Timp de vreo 15 ani, la recomandarea psihiatrilor, bunica-mea s-a dedat la medicamentul numit Gerodorm. Motiv pentru care nu prea, deși nu suferea de nicio degradare cognitivă, fiind extrem de lucidă și activă în restul timpului, nu ne mai înțelegeam cu ea ori de câte ori pastila-minune își făcea efectul. Ba mai mult, din cauza recomandării, bunica într-o noapte căzuse. Mama a încercat s-o ridice – și-a fracturat coloana. Au urmat și urmează până la infinit ani de povești cu vreo 4-5 capete. Inclusiv stresul meu adiacent care probabil a contribuit la starea mea actuală. Iar pastila respectivă n-a fost recomandată de un psihiatru, nu de doi, ci de trei, căci am încercat să mai schimb atunci ce dracului mai putea fi schimbat, rezultatul fiind mereu același. De-abia spre finalul vieții am vorbit despre demență senilă. O afecțiune pentru care nici medicina de azi nu are niciun fel de răspuns. Am așadar o mare teamă de ideea de om incompetent cu ecuson.
Rănit pe interior sunt. După ani de vodka zilnică… cât să mai ducă și esofagul? Doar că în trecut icneam un pic și mă apucam iar. Acum parcă e sfârșitul lumii la primul spasm. Și acum, când scriu, parcă nu sunt eu, parcă stă să se întâmple ceva grețos, deși nu-i, evident, vreo mare durere la miljoc. Cum era melodia aia… lucruri ce îmi plăceau acum mă dor. Fierbințeala aia euforică, venită acum cotidian de nicăieri, e un balaur serios, atât de serios că ajungi doar să speri că mai ajungi cumva acasă, ignorând cracii fetelor din metrou: dramatic!.
Ce am vrut să spun de fapt cu textul ăsta este că Asada, atunci când zăcea în pat inertă totodată fiind deloc paradoxal foarte agitată, repetând că cineva să o salveze, părea apropiată și, cum aveam să aflu, totuși distantă din cauza manifestărilor ei grețoase. În abstract suntem înțelegători, pricepem o temă, doar că atunci când ea lovește e atât de deosebită încât nu-ți mai arde de nimic, nici măcar de Asada, decât de zăcut în pat. Or, ăsta cred că e punctul de la care ar trebui începută reforma din discursurile public-salvatoare din domeniu: accentul crâncen pe durere, nu doar pe niște comode poze cvasi-de-pamflet ca alea de pe pachetele de țigări; sau pe ecusoanele și titulaturile pompoase ce îndeobște se vântură (iritând mai rău!) pe la simpozioanele și Adunările Comitetului de profil cufundate-n prozaism. Că altfel cu toții știm, psihiatrii sau nu, că e bine să fie bine ca să nu fie rău.
Eu unul, când o să mă duc la doamna psihiatru purtând tricoul ăla cu Emil Cioran, am de gând să-i zic și că, printre toate astea, sunt și îndrăgostit de o fată de 15 ani care a murit cu vreo 5 ani înainte să mă nasc eu. Să vedem dacă eu mă fac mai bine sau dacă psihiatra se va sinucide.
un gând muzical 