O platitudine zice totuși bine că e o diferență consistentă între circ și spectacol. De exemplu, e o mare diferență între show-ul în regim dedicativ pe care îl oferea Fabrice Santoro și dramoletele lui Gael Monfils. Sau între spectacolulul de tip Santoro și maimuțăreala cu băgatul mingilor în buzunar de tip Mansour Bahrami. Platitudinea însă nu pare la fel de evidentă și pe la mărețul Eurosport, Luminița Paul (de asemenea imens editorialist Gazeta Sporturilor) zicând în timpul meciului Monfils – Draper că îl vom regreta pe Monfils după ce acesta se va retrage din activitatea sportivă. Nu știu care noi, că noi cu siguranță nu. Cum de altfel pe Richard Gasquet noi îl vom regreta doar în fantezia că omul a preferat să-și bage în vene și altceva în afară de lavele-hoațe ale lui Sinner, droguri mai exact (inclusiv party-ul cu cocaină din timpul unui weekend de Cupa Davis Romania – Franța stă mărturie), motiv pentru care a rămas mereu un jucător de tenis absolut cantitate neglijabilă.
Sigur, Paul e un pic mai înghițibilă decât nea Săcădilă ăla care se tot laudă pe post că el e nu ştiu ce medic sportiv. O fi, cert e că-i Săcădilă – pentru că vorbeşte aşa: ceoo ceoo ceohoaa i i ca ser î veşte cu ming ggi noií. Bine, asta cum spune. Că ce spune e şi mai rău: Mourezmouî a fost Mourezmouî, Mourezmouî este Mourezmouî. Am un vecin care îl înregistrează pe moşul ăsta ca să râdă cu muci când îi e lumea mai rea. Mie nu mi se pare nimic amuzant. Chiar nu e în toată România un tânăr interesant care vrea să fie comentator sportiv? Chiar nu-i loc de mamuții ăştia bizari? A căzut 4 7 3 ce ținea TVR, dar tot degeaba e?
La Eurosport îl mai avem şi pe Pâşpâilă. Ăla care termină toate cuvintele cu pşş – Gauffpşş Andreevapşş -, încercând printr-un catch phrase să compenseze incompetențele sale: 30-30 e cel mai interesant scor. Fantastic! Dar 40-15 de ce n-ar fi la fel de interesant? Djokovic a întors o finală de mare slam de la două mingi de meci pe serviciul lui Federer. Luând în prealabil Espumisan, ca mine.
Cum ar fi dacă toți jurnaliştii ăştia de preț ar accentua că Darren Cahill e acum antrenorul lui Sinner? Adică toată spuma mafiei. Noi, ca români, nu cunoaştem multe, dar măcar atâta lucru să nu trecem sub preş. Poate măcar atunci tinerii vor fi scutiți de iluzii, deci că vor fi protejați. Este orgasmică tăcerea mormântală a publicului francez de la FO de fiecare dată când Sinner sau Swiatek câştigă un punct. Paul, Săcădilă sau Pâşpâilă însă nu evidențiează niciodată evidența. Ei ştiu cumva că întărind adevărul ajung cel mult pe un amărât de blog, nicidecum mari jurnalişti la Eurosport.
Eu, de vreo săptămână încoace, merg prin viață ca un titan. Ioan Cora zicea că merge pe stradă ca un zeu când fredonează Motorhead, eu acum cam la fel datorită temei muzicale ce-l însoțește în spectacole pe cascadorul Will Ospreay. Păi cum sună elevate me to the sky, oooooo, cum sună analfabetele și/sau securistele de la Administrația Națională de Meteorologie?
Mai întâi, să fim și noi fițoși precum fițosii care scriu pe internet și să zicem: câteva considerații de prolog.
Considerația cea mai importantă fiind că numitul Will Ospreay, parte din produsul AEW, un soi de alternativă la mult mai cunoscutul WWE, transmite, el și brasla sa, o corectitudine politică ce vrea să tindă spre zero. Nu fake-ul din wrestlingul de TV deranjează, cum nu deranjează niciun personaj de ficțiune dacă e bine conturat, cum n-a deranjat la culme pre-fabricatul Led Zeppelin, că și așa Victorii Petrini sunt excepții – a se vedea profesorul de filosofie Costreie care bate câmpii de bine pe la UM Digi 24 -, ci seva de corectitudine politică ce-a învăluit WWE – până când, azi, a fost realmente cumpărată de conglomeratul Netflix, platformă unde erup doar și doar clișee, în ciuda unor cosmetizări mai reușite – și alea oricum cenzurate, vezi cazul Attack on Titan.
Dacă în WWE, indiferent de scenariu, un bărbat nu lovește nicicum o femeie, în schimb muierile dând neconstrânse în bărbați, în AEW am văzut cum deunăzi Kenny Omega i-a făcut ditai suplexul Marinei Shafir (Death Riders).
Și mă gândeam cum ar fi reacționat planeta noastră dacă Macron ar fi tras-o de nas pe nevasta-sa. Așa cum a fost în real, evenimentul a trecut doar sub lupa caterincii.
Nu văzusem până sâmbăta trecută mai nimic din AEW, crezând că e o dedublare WWE, tot un soi de rampă de lansare, deși eram la curent cu transferul acolo a unor Edge sau Jon Moxley (fost Dean Ambrose pe vremea când făcea triumvirat cu Roman Reigns și Seth Rollins, principalele atuuri din mânca actuală WWE/Netflix). Și probabil că respectivele firme au totuși o conexiune de ordin comercial, aerul de diferențiere fiind de asemenea pre-fabricat. Contează mai puțin. Contează fondul, mai puțin forma, deși și forma, când te uiți la Jamie Hayter, nu e întodeauna de neglijat, vorba lui Emil Cioran care prin formă încerca să dea un șut în fund eternilor noștri epigoni, apelând tocmai la caracterul formal; că la altceva n-avea la ce.
Iar norocul meu de azi și norocul nașterii acestei foi a fost că doctorița care a concluzionat ultimele mele analize semăna teribil cu Jamie.
Și nu aveam de unde să știu că seamănă cu Jamie dacă nu mă uitam la ultimul spectacol AEW. Prin urmare, vestea mai bună decât epilogul ei pomposo-medicinal, pe care oricum o bănuiam căci știu să citesc, măcar raportat la un anumit cadru precum sunt niște teste medicale fixe printate, a fost că aia seamănă cu Jamie Hayter. Miștoacă adică: Clouds, girls and rocknroll cum ar veni.
Plus că judecățile ei de valoare – precum că n-ar fi bine doar să nu mai beau (tărie), ci și să dorm noaptea, de parcă suferă de ficați toți locuitorii zonelor de pe planeta Pământ unde jumătate de an este zi/noapte – n-au mai contat atât de tare din moment ce ea se împopoțona precum actrița-cascadoare Jamie Hayter: roșcate ambele, cu imaginative pretenții de Erza Scarlet, deci tolerabil cât să nu-i dau o palmă meritocratică așa cum probabil ar fi fost justificat.
Bine, și Natsu îi dă Erzei la un moment dat ditai pumn în stomac. De acolo s-a născut piesa euforică Black Steel (Yasuharu Takanashi). Ca să o scutească măcar de niscaiva atacuri de panică – urmarea a ce avea fata (îndrăgostită de demiurgul cel rău) potențial să vadă. Dar variabilele pe cât sunt de interesante, pe atât sunt de incomode. Iar ele nicicum nu sunt propuse ca materie școlară în România, din mare nefericire. Eu, de exemplu, aș vrea și nu s-o mai văd pe doctorița aia de gastro entero.
Fata din Baltagul e prezentată tinerilor doar la nivel diplomatic. De unde și neasimilarea ei macro – caz pentru boșorogii elitiși să-și dea ochii peste cap. Cum ar fi dacă situația Vitoria Lipan ar fi însoțită în metodologii de tema muzicală Will Ospreay?
un gând muzical 