De mic mi s-a tot zis că ar fi bine să mă fac (orice) cadru medical. Am avut mereu un soi de negreață biologică probabil nativă. Mai mare fiind, confruntându-mă ca noi toți cu mult prea generalizata incompetență din domeniu, îmi intrase-n cap că poate n-ar fi rău dacă măcar la senectute m-aș reconverti profesional, în stil Victor Petrini. Ideea e că am o toleranță destul de mare la orice procedură specifică. L-am înțeles, nu și acceptat, pe un șofer dintr-o ambulanță care vomita teribil prin curțile lui Elias după nu știu ce intervenție. Nu că mi-ar fi dat prin cap vreodată să-mi iau carnet de conducere din moment ce șoselele noastre sunt un Colectiv cotidian, dar mă gândeam de ce nu-i lasă pe alții dacă el nu-i în stare. Am înțeles, nu și acceptat, pe cele două echipaje SMURD, pe echipajele de rapidă intervenție – cu medic (e o diferențiere bizară autohtonă-n sensul ăsta asupra căreia tu, ca cetățean la anaghie, n-ai control cum n-ai control nici când te întreabă dacă vrei să mergi la spital, nu și dacă evaluarea lor pro sugerează afirmativul sau pozitivul) -, și pe cei de la Pompieri, adică vreo 20 de indivizi, plus matahale, profesioniști teoretic, care s-au luptat vreo două ore cu mână mea de om care înseamna bunica-mea de 93 de ani – deja incapabilă să mai facă vreun centimentru în plus fie și din călcâi. LOL!
Desigur, trec peste afirmația unui erou în halat 112 care la un moment dat declamase pompos, ca Cicero printre mulțimea confuzată politic, că baba mea are ochii în midriază; nu-i mai putea deschide, deși se chinuia să. Evident, în fapt era vorba de mioză, adică antiteza midriazei. Dar ei au făcut școli de medicină, noi doar de filosofie: să nu exagerăm ghinionul!.
Tema competenței, că asta contează-n foaia asta, mi-am pus-o și când am fost băgat recent în sicriul RMN – sicriu pentru că așa e tehnologia modernă cu pricina, atâta poate momentan.
Anume competența mea de a putea sta acolo vreo două ore nemișcat total din motivele care din start m-au adus acolo, nu incapacitate din vreo fobie. Îmi era teamă că… stările alea bizare vor reapărea fix atunci. Și drept consecință, că eu însumi voi sta-n calea răspunsurilor, procedura fiind întreruptă în caz de nașparlozenii momentane.
Îmi bubuia inima ca dracu gândindu-mă că două ore chiar n-am cum să privesc doar la capac, că stările buclucașe vor reveni. Mai făcusem RMN-uri scurte în vremuri sociale care s-au dovedit a fi mult mai suportabile, deși atunci credeam la fel că e sfârșitul lui Victor Petrini, deci știam și cu ce am de-a face.
Știam cu ce am de-a face și de la mătușa-mea, care printre altele conduce o secție medicală în buricul Londrei, femeia punându-și muzică atunci când face ea însăși RMN ca urmarea M.S.-ului de care suferă, recomandând totodată pacienților ei cam același lucru.
Muzica.
Acolo, în UK adică, poți alege dacă-n căștile alea antifonice să îți sune și altceva. Așa o fi și aici dacă ceri, habar n-am, cadrele medicale cu pricina nu mi-au propus oferta. Contează mai puțin.
Mi-au pus căștile antifonice, dar, la scurt timp după demarare, voiam mai degrabă să nu – deși nimeni de pe planeta asta nu stă în general cu căști pe urechi mai mult decât o fac eu în numele Sky Sound Radio lol. Și asta pentru că țăcănitul ăla al RMN-ului care îndeobște înspăimântă, deranjează, stresează și enervează, mie mi-a dat o cadență tare interesantă cât să nu mai aștept fatalitatea stărilor care mă aduseseră acolo din capul locului. Mișcam doar degetele mari de la picioare, căci atâta libertate îmi mai lăsase din start procedura respectivă, în ritmul ăla psihedelic.
Și m-a amuzat teribil atunci gândul că prin sălile unde tronează ca regi și regine analfabetele vedete și supervedete de la Administrația Națională de Meteorologie, se mai pune exasperant nu știu ce muzică psihedelică – la volum strident cât, cică, să încurce buna desfășurare a activității întru Siguranță Națională. Habar n-am cât e mit, cât de bârfă, dar perspectiva ce trece securismul/incompetența sub preș e colosală.
Și asta pentru că respectivii, cunoscându-i în substanță, habar n-au ce e aia muzică psihedelică. Adică sunt aproape convins că habar nu au. Eventual se rezumă la ceva improvizație Frank Zappa, ăla fiind de obicei pe primul raft în dicționarul fițoşilor, sau la vreo subtilitate wagneriană, și cu asta basta. Evident, ar fi suficient de elitist, deci îmbătător, cât să turbeze analfabetele noastre cu pretenții de reușite social.
Dar nu cred că ar fi suficient în ideea pe fond a psihedelicului.
Căci cine încă stă pe acolo, cine mai are sânge să stea pe acolo, cine face pe rebelul întorcând totodată bani publici cu lopata, predictibilitate indiferent de câte cadavre răsar pe drum, înseamnă că e doar comod de duminică fără a respecta inițial cutumele fără de care respectare n-ar fi ajuns prin excelență la rebeliune autentică, ci doar la teribilism.
Linia fină am trăit-o și eu sub acel RMN. Îmi tot făceam tabeluri cu melodii care să fie asemănătoare cu țăcănitul aparatului, dar mai nimic nu se potrivea. În decurs de vreo 10 minute am făcut istoria muzicii cum rareori s-a făcut vreodată, niciodată-n România vocală.
La un moment dat, totuși, m-am oprit la Roland Kovac, asta și pentru că recent mă chinuisem să-l conving pe un fan de prog. metal că lumea nu începe cu Dream Theater și nu se sfârsește nimic măcar cu King Crimson. Piesa Birth Of A Saint, de pe albumul The Master Said (1971), a fost argumentul meu… care l-a oripilat pe amicul meu, în ciuda faptului că-i cea mai accesibilă mostră din disc.
În definitiv, a fost un mic triumf al meu, respirând cum mai puteam, gândindu-mă că tocmai Nașterea Unui Sfânt, în formula aia nu neapărat abjectă dar, oricum, destul de apragmatică, m-a făcut să încerc să construiesc cumva pe pământ românesc catedrala gotică numită Cornelia. Și așa am tot dat din degetele de la picioare până când s-a terminat povestea.
Esa Diva din dimineața cu pricina a fost complementară. Piesa aia de la Eurovisionul din ajun se îmbinase cu Roland Kovac de așa manieră încât seva mi-am tras-o convingător. Mulți m-au lăudat apoi că-n starea… aia am rezistat. Desigur, e poate și meritul meu că am făcut o ideologie din analogii, dar și Chiyo e responsabilă. Cracii Laurei Thorn nu-s de neglijat, nici proustianismul ei, fie și-n cadru Eurovision. Cred că Sasori ar fi făcut un Roland Kovac din Laura Thorn în condițiile în care maestrul păpuşar bănuim că s-a îndrăgostit de Sakura fix pe câmpul de luptă.
un gând muzical 