Cargo – Povestiri din Gară (2)

Azi ar fi fost o zi perfectă ca să mă sinucid. Deși, pe aici, după cum ar zice Cioran, zi de zi e un bun motiv, căci dacă înțelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toții pe loc. Iar cum istoria noastră dovedește că nu face salturile la care visa Chiru (apelativul tovarășilor), simbolistica ne e la îndemână oricând. 23 mai 1982, de exemplu, a fost o zi când vreo 40.000 de oameni, cică rapidiști, au năvălit pe stadionul Ghencea – cântând și dansând de așa natură că era să se lase preventiv cu Brașov 87 sau cu ASE 89. Azi, 23 mai 2025, dacă citim ultimul comunicat venit din partea clubului Rapid București, o contorsionare sinistră de limbaj specifică tovarășului Calcan din Cel Mai Iubit Dintre Pământeni sau tovarășilor de la Administrația Națională de Meteorologie, ne dăm foarte repede seama că în România n-a existat câtuși de puțin vreun salt. Metodologia noastră e tot Mircea Crișan.

Apropo de cmidp, săptămâna trecută, pe când tastam aici despre prietenii securiști ai noului nostru președinte în lumina raportului bine vs. rău prezentat public de către Mișcarea Rock din România, nu știam nici că Nicușor Dan, peste vreo 3 zile de la înscăunare, la prima sa apariție publică prezidențială (!), avea să fie lângă o treabă organizată sub egida colonelului SRI Ionel Nițu, nici că, fix în urmă cu 45 de ani la ora respectivă, Marin Preda murea subit la câteva săptămâni de la publicarea romanului buclucaș. Bănuiam, dar nu eram convins. Nu m-a interesat niciodată numerologia, dar acum, ca stare de fapt, cred că e de luat în sfârșit în serios.

Căci mai important e gândul că și după fix 45 de ani, deși neplanificat, noi tot despre securiști vorbim. Nu vorbim despre chestii din cosmos, despre noul album Imminent Sonic Destruction, despre noul actor care-l joacă pe Franky în One Piece sau, vorba lui Victor Petrini, despre fete, ci tot cu securiști ne ocupăm timpul.

Dar ca să te sinucizi e nevoie de mai mult. De exemplu, de gândul că uniCornelia noastră tot într-o zi de 23 mai a murit, 1982; fata având și-n ultimele ei momente privirea salturilor despre care vorbea Cioran și cărora nouă, ieșiți din morga Covid unde tronau în plin UE cadavre de fete peste cadavre de fete căci nu mai e loc în frigidere, ne-a zis că întotdeauna se poate mai rău. Privire pe care degeaba o poți lua aici ca leitmotiv progresist cât timp nu-i loc de educatorul din cmidp care întreba, precum întreabă azi (la propriu) analfabetele de la Administrația Națională de Meteorologie, câte clase avem.

Da (‘) tu ce studii ai (,) fetițo?, urlaseră vedetele analfabete de la ANM (alea cu ma-ți) la o domnişoară doctor în geografie, totul cu ocrotirea supervedetelor analfabete şi incompetente, totul cu scopul de a masca darea în bara Siguranței Naționale.

Multe, a zis Marin Preda prin vocea lui Petrini. Cu efectul pe care îl bănuim.

Ce vrem de fapt să spunem acum e că aici, în România, nu ai cum să supraviețuiești bine dacă nu te transformi din Matilda Petrini în Matilda Calcan. Trebuie generic să vorbești în biblioteci sinistre precum avea s-o facă Nineta.

Fiecare la nivelul său, desigur. Eu, de exemplu, cu toate că fusesem și eu convins student la filosofie, aveam să completez la Administrația Națională de Meteorologie deunăzi un caiet decupat din deratizarea lui Petrini (deși vecină ne era Vaisala finlandeză lol) în care trebuia să scriu, cu pixul și ștampila, după fiecare tură că nu au fost probleme.

Deși erau probleme cu carul, de la logistică până la morală. 2023.

Altfel… Victore, tu nu mai ieși de aici!.

De ieșit am ieșit la propriu, dar deloc la altfel. Absurdul din nou a învins.

Dar Cornelia aia s-a nimerit să fie catedrala noastră gotică ce și-a înălțat neresemnarea chiar și în miezul umilului caracteristic ortodoxiei române – în sens cioranian:

O individualitate se determină după elementele gotice din suflet. Elanul unei culturi exprimă prezența internă a patosului gotic. Din el derivă tragicul, sublimul și renunțarea, ca pasiune pentru altă lume. Neamul românesc n-a trăit sub semnul spiritului gotic. De aici pasivitatea, scepticismul, autodisprețul, contemplația domoală, religiozitatea minoră, anistoria, înțelepciunea, care constituiesc aspectul negativ al specificului nostru național, aspect din păcate central. Așa ne-am trait noi o mie de ani și așa va trebui să nu ne mai trăim miile ce vor urma. (…) Ștefan cel Mare și-a exercitat ocazional un sentiment de pietate și ne-a construit pe loc atâtea și atâtea biserici, locașuri minore și amărâte, și nici o construcție monumentală, care să intensifice un sentiment de viață și să-i dea nesfărșitul dramatic și vibrant care năpădește sufletul în orice atmosferă gotică.

Unii mi-au zis că trebuia (în general) să nu plec, că le-aș fi stat în coastă, fan Erza Scarlet fiind, foarte înțelegător cu securistul Uchiha Itachi fiind, bașca și lazial, deci pornit. Că dacă m-ar fi necăjit teribil, după ture mă duceam la uniCornelia, lăsam un trandafir gândindu-mă la Yoko Kurama privindu-i chipul apocaliptic de frumos cam cum îi privea-n Dark Tournament Shuichi Minamino pe ăia care se luaseră de mă-sa telurică, după care ajungeam acasă, îmi puneam o vodka și ascultam juma de oră Sky Sound Radio până adormeam.

Scriind în caietul ăla jegos de tip Mitică Baltă (pentru cititorii mai tineri: Vișinescu, Bulai și Pieleanu de Siguranță Națională) că n-au fost probleme i-am putut lua mamei un telefon mobil decent.

Dacă nu scriam mizeria aia, n-o puteam face pe mama un pic mai fericită.

Cu alte cuvinte, dacă eram Petrini până la capăt, după cum mi-a sugerat directoarea operativă de la ANM (instituție de Siguranță Națională lol) din acea vreme, cu o gestică a la Doru Vișan, – dar fii erou până la capăt… puncte, puncte… dragul meu! – acum măcar aș fi dormit liniștit.

Petrini n-a putut face așa ceva.

Așa însă nici n-o mai pot face pe mama fericită, nici nu dorm noaptea după cum indică țărănismul medicinal.

Saltul lui Cioran, adică Victor Petrini, ar fi rămas la stadiul de literatură (fantastică) frumoasă. Or, văzând calitatea candidaților noștri la președinție, e clar că pe undeva a avut și Cioran dreptate când zicea că fără salturi mortale nu se poate face treabă serioasă. 1936.

Puștoaicele alea din Lupeni au fost mult mai persuasive decât tot românismul adunat.

Am mai zis de atâtea ori: exodul masiv autohton, cel mai mare din lume pe timp de pace, nu înseamnă doar plecatul peste granițe.

Visul meu cel mai frumos ar fi fost să am un caiet în care să spun, precum recenzorii parte din Mișcarea Rock din România, că acest solo de chitară are început și are… finalitate. Că splendida democrație tocmai a învins. Și cu asta să-mi văd mai departe de viață, să am ce pune pe masă, să fac cadouri celor dragi. Realitatea însă m-a făcut un alcoolic de stă mai mult pe sub RMN-uri și prin cimitire, încluzând căcatul ăsta de blog. Ți-ai pus singur ștreangul de gât, a mai apucat să-mi zică bunica-mea. Eu n-am mai apucat să-i zic că poate asta am și sperat.

Și nici scena aia din finalul ecranizării cmidp, aia cu filosoful Petrini rupt de beat raportându-se în definitiv la Fecioara Maria cam cum ne mai raportăm noi la Elisabeth von Wettin, nu îndulcește suficient. Preluându-l astfel pe Ciobanu, ca să-i parafrazăm iar pe tovarăși, marea tragedie nu vine atât din eșec, că și Kurama de-abia face egal când contează, cât vine dintr-o dragoste pentru un Natsu complet fabulos. Natsu, dacă era român, ar fi fost un reeducat care pe Facebook, în văzul mulțimii, l-ar fi numit azi Grindi pe tovarășul Sorin Grindeanu. A căzut 4 7 3 ce ținea TVR legată-n lanțurile ei, dar tot degeaba e. Azi îi avem pe intelectualii Gabriel Diaconu şi Gabriel Liiceanu pe post de Brateş. Cumva însă, dintr-o inerție a timpurilor care-i depăşeşte pe prostituații intelectual, o avem şi pe Erza Scarlet. Nu că opoziția cu accesări, anonimus.ro de exemplu, n-ar fi la fel de comodă în clişee.

Toți tâmpiții şi noi între ei.

Şi doare, pentru că Victor Petrini a fost mereu al nostru Natsu. Sau Naruto. A fost saltul nostru. Dar Humanitas, Gaudeamus şi Radio România Cultural au avut alte preocupări – complet imobile.

Să te tot arunci de pe blocuri dezafectate! Sau după blocuri, după cum ar spune fostul nostru recent premier pro-european.

De un timp încoace, 23 mai e un soi de ziua mea. Păi cum sună Cornelia, cum sună 28 noiembrie? Mi-ar fi plăcut să le zic și lor despre ea. Să le povestesc tuturor cât de expresivă era. Pe fosta mea gagică cu țâțe mari și picioare ca Victoria Justice, tipă altfel șefă de promoție la Litere, am încercat vreo 10 ani de zile s-o conving că melodia asta Cargo e perfectă pentru Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, tocmai datorită neajunsurilor sale saltice. Am mai încercat s-o fac să-mi zică și de ce dracului Marin Preda, dintre toate, a ales ca personajul existenței sale să fie legat ombilical de filosofie – nu de matematică, nu de fizică, nu de meteorologie, nu de jurnalism, nu de litere, nu de inginerie, nu de psihiatrie, nu de agronomie, nu de SNSPA. Mai ales că nimeni în critica de specialitate, vreodată, nu și-a pus problema asta.

Ne mermeleam în baie ca Iordache cu Morgenstern, o vreme, până când ne-au bătut la ușă oamenii de bine, și cu asta basta. Ea între timp s-a căsătorit, eu vorbesc cu o poză-n sepie.

Și uite așa, ca argument pentru suicid, am ajuns să cred că morții sunt mai mișto decât cei vii – din mediul înconjurător. Și n-am vrut să fie așa! Fata cu care am copilărit, adică anturajul, aia care mi-a zis printre blocurile gri ce mișto e Sailor Saturn, nu mi-a insuflat nicidecum așa ceva. Ea mă făcea să visez, fie și la Fata Care Aduce Apocalipsa, adică la ceva mișcăros, vorba tovarășului Mircea Rednic. Dar Victorii Petrini n-au fost doar ficțiuni, ci o chintesență autohtonă a scărilor de valori mereu cu susul în jos. Destui dintre ei, nu mulți, e drept, au sfârșit crâncen crezând visceral că mai mișto e să o tot analogiezi pe Alexa Bliss decât să ai o hârtie aurită pe la Adunarea Comitetului. În schimb, în 2025, nu ei sunt oferiți tinerilor drept profeții lui Cioran, ci tot apropiații tovarășilor.

Cioran nu dă directive punctuale pentru salt, ne-a lăsat doar testamentul că pasul e absolut necesar. Nu ne spune cum ar trebui să facem potrivit vreunui Articol, Volum, Paragraf, Adunare de Comitet. Spune doar că saltul e prioritatea numărul 1 pentru România. Am încercat, cum am putut, nu din rațiuni intime ieşite din comun, ci din stagnarea cumplită a mediului înconjurător imediat. Sky Sound Radio. Iar privirea Corneliei a dublat. Așa, și? Toți vorbesc, râzând într-o doară, eu vreau să le spun despre ea.

Totuși, situația de azi a României este extrem de interesantă, fie și-n ciuda securismului omnipotent. S-ar putea ca de data asta să vorbim autentic despre momente cruciale. Pentru că, dacă ne raportăm la un anumit unghi al matematicii, majoritatea românilor au decis ca România să nu aibă vreun președinte.

Aproximativ 7 milioane de români nu au votat acum în turul al doilea. Nicușor Dan a strâns 6 milioane, iar George Simion 5 milioane. Așadar, majoritatea n-a votat pe nimeni. Iar 7+5 = 12 vs. 6, deci e dublu numărul cetățenilor care nu l-au votat pe Nicușor Dan.

În primul tur 10 milioane de oameni au stat acasă.

Prin urmare, cred că starea asta de fapt trebuie speculată din plin – în sens cioranian. Din moment ce marea majoritate nu este, evident, o oaie ca-n 1990 când 13 milioane (tot din 18, ca și acum) l-au votat pe Ion Iliescu, se poate plusa pentru acel salt despre care vorbeau Emil Cioran și Victor Petrini. Vremurile fără îndoială că sunt infecte, altfel reușiții noștri n-ar fi doar adaptații comod, iar securismul n-ar marginaliza fără discernământ, dar nici nu cred că situația e complet neagră, întocmai precum catedrala Cornelia ne-a spus în ziua aia. Căci una ar fi fost să mă uit la Cornelia prin cimitire pe vremea lui Victor Petrini, altceva acum când, iată, apoi puteam intra pe minunăția asta de internet ca să citesc orice carte vreau și să ascult orice muzică vreau. La fel au făcut și Alexandra și Georgiana din Lupeni până în ultima lor clipă, diferența dintre mine și ele fiind gradele de compromis. Cel puțin asta e senzația pe care o am văzând cifrele votului recent, asta după ani de resemnare.

Momentul crucial, saltul lui Cioran, nu e deloc discuția searbădă de tip Mișcarea Rock din Romania sau dualismul gratuit al presei, anume votatul între antiteze grăbite şi comode, cât dinamismul populației noastre de azi ce dă evidente semne că i-ar putea în sfârșit înflăcăra visul lui Cioran. Asistăm azi, pe cifre, motrice, la expresia unei demnități colective autohtone interesante. Trenul ăsta chiar nu-i de ratat! Islandezii, danezii sau finlandezii, popoare (mici) devenite între timp (mai) națiuni în accepțiune cioraniană, arată măcar că e posibilă ieşirea din matcă.