Imminent Sonic Destruction – Memento Mori (2025)

Cel mai sinistru mesaj declarativ public autohton din prezent cred că vine din partea mișcării rock din România. Pe lângă faptul că denominația cu pricina indică mai degrabă înfiptul unui băț monopolizator decât vreun ecou autentic, căci de exemplu și eu ascult rock și, după cum vom vedea, nu-s deloc pe frecvența respectivilor, fondul dă din plin seama mizerabilei noastre țări.

Într-o scrisoare deschisă, așadar adresată și nouă, mișcarea rock din România ne spune: De această dată, nu e vorba de a alege răul cel mai mic – e o alegere clară între rău și bine.

O alegere clară între rău și bine!! Nici măcar din partea lui Teodosie nu ne-am fi așteptat la asemenea dualism gratuit, dar să lăsăm dramatizarea pentru final.

Mai întâi, trebuie spus că Simion poate într-adevăr fi încadrat la capitolul rău pentru că, în primul rând, este analfabet. Spre exemplu, șeful AUR nu cunoaște nicio limbă străină, neajuns care din start îi anulează apetența pentru o funcție precum cea de președinte de stat – nu că Nicușor Dan ar trece clasa la capitolul ăsta. Diversificarea subiectului, anume incultura sa ce rivalizează chiar cu cea a Elenei Lasconi, devine astfel inutilă din moment ce fundamentele nu-s îndeplinite. Până la ruşi, omul pune virgulă între subiect şi predicat. Nu se poate vota rațional așa ceva.

Dar ce interesează mai mult acum este binele (tare) din scrisoare.

Plusând cu tupeul fantastic ce caracterizează atât organizațiile, ecusonările și Adunările Comitetului de pe la noi, cât și fenomenul muzical (în special rock) care mereu s-a victimizat încercând astfel să-și ascundă incapacitatea imaginativă – de unde și starea de fapt conform căreia muzica noastră n-a existat și tot nu există pe harta internațională -, mișcarea nu se rezumă la răul mai mic, ci ne proiectează în cele mai antagonice scenarii de Netflix. Să ne fi comunicat că Dan nu e chiar gherțoi precum Simion. Dar ambalarea unui soare de pe cer e prea mult pentru nivelul nostru de toleranță.

Or, din moment ce Nicușor Dan s-a tot asociat de-a lungul vieții sale cu securiști care mai de care mai sadici, printre care și japița aia de la Diverta, atunci cu siguranță nu putem vorbi despre bine (tare).

Nu mă interesează foarte mult mucii, penibilitatea țățismului cu diplomele de BAC, fantoma lui Soros, cine cu cine și-o trage sau nu știu ce boli psihice, nici măcar dacă el însuși a turnat sau nu (se mai scuză contextual niște chestii înainte de 89), cât mă interesează apucăturile securistoidale faptice. Și asta pentru că securismul, în sens de mâncat căcat dacă cineva are un gând aparte, este marea nenorocire care a ținut și ține spațiul ăsta pe loc – ba chiar îl trage sistematic înapoi.

Întrebarea firească pe care o vezi citind povestea reală, concretă, a lui Nicușor Dan este: dar noi cum de n-am avut niciodată prieteni la cataramă din rândurile cele mai obscure ale Securității?. LOL

Succedată de mirarea cum de dracului în țara asta, la vârf, nu ajunge unul, de 35 de ani încoace, care să fie absolut curat din punctul ăsta de vedere, olimpic ori analfabet.

Prima oară, Nicușor Dan a zis că nu știa. A doua oară la fel. Deja… la a treia pățanie pot crede doar fie că ești ticălos, fie că ești bou. Alte variante nu sunt. Iar un ticălos/bou nu se poate vota dacă ești demn. Sau, cel puțin, nu-l poți asocia cu binele (tare).

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești.

Prin urmare, tragedia în cazul de față, și ce pare a fi tabloul limpede al stării de fapt autohtone, este că după 35 de ani de la Revoluție asistăm la (o) mișcarea rock din România care vede bine (tare) acolo unde securismul nu-i absent câtuși de puțin.

Iar o mișcare rock se presupune că-i prin excelență mai lucidă, mai rebelă, mai cu dorință de demnitate. Desigur, mișcarea asta nu-i deloc definitivă, ci doar guralivă. Sute de mii de rockeri nu votează de scârbă, raportarea la cei 200 de semnatari rockeri/intelectuali ai scrisorii fiind o mostră de comoditate care niciodată n-a făcut nimic dincolo de curtea proprie, precum am făcut noi Sky Sound Radio, pentru a dinamiza pompoasa pretinsă rezistență prin cultură.

Și de scârba față de mișcări din astea am făcut Sky Sound Radio, o stație aşa cum mi-ar fi plăcut de mic copil să ascult, din dorința de a recupera timpul pierdut, de a deschide orizonturi care să dea niște energie de zi cu zi, care să mă ducă la altă şi altă muzică, care să incite, să fie racordată şi la prezent, căci are mult mai multe de spus oricât s-ar da boşorogii fonici de ceasul morții, sau la recuperări, nu doar la ecusoane învârtind trei casete la infinit. Dacă mă lăsam pe mâna ăstora şi acum credeam că Iris e vreo mare şmecherie. Am reuşit totuşi pe fond, noi fiind evident cu multe clase peste tot ce a fost vreodată Rock FM. Scârbiți și de fabulele bine vs. rău, stăm zilnic şi mestecăm discuri peste discuri, indiferent de situația intimă, în speranța că ceva merită adăugat în baza de date, ceva ce va stârni imaginația tânărului care pe aici e forțat doar să tocească şi să se încoloneze. Fără să câştigăm vreun leuț din asta, ba dimpotrivă: asta se cheamă interes social, mişcare lol, rezistență prin cultură, patriotism şi restul poveştilor cu care ne tot bombardează de zeci de ani derulatorii comozi de Rolling Stones şi Metallica – chestie pe care o poate face comod orice dobitoacă: e safe să nu rişti, dar să şi stai după fustițele apelului la autoritate atunci când vrei să-ți propagi muşchii intelectuali. Cel puțin ca melomani, suntem printre foarte puținii din țara asta mizerabilă care întindem autentic o mână tinerilor, deşi mult mai simplu ne-ar fi fost să-i trimitem în turmă la vot, să dea curs măscăricilor, vocabularul nostru fiind de asemenea la o adică mult mai persuasiv decât ce oferă rezistenții noştri prin cultură. Am fost vreodată susținuți, încurajați? Bineînțeles că nu. N-avem loc de oamenii de bine. În Finlanda ne-ar fi căutat ăia să ne bage în FM văzându-ne competențele și dedicarea. Asta ca să fie limpede de pe ce poziții discutăm, mai ales că decenii la rând i-am tot lăsat pe comozi, snobi şi sfertodocți să ia caimacul, ajungându-se azi la halul social în care s-a ajuns. Hal pe care noi avem dreptul să-l bocim – ni l-am câştigat.

Îndulciți, tot doare, tot mi-a lăsat un gust amar să văd sintagma-cheie asociată cu o nebuloasă atât de sinistră. Și cum presa, sofistă ca de obicei, nu specifică detalii, lăsând (propagandistic) să se înțeleagă că rockerii – în general! – văd binele (tare) în Nicușor, ne-am gândit să mai tastăm o foaie pe subiect în ideea că cineva totuși, cumva măcăr, trebuie să-i tragă de mânecă pe bizari și-n țara asta. Iar balivernele cu izolaționismul nu-i un subiect pentru oameni lucizi – România a semnat niște tratate și niște contracte peste care nu mai poate trece, cu atât mai puțin nu poate trece călare un imbecil precum Simon – n-are nici prestanță, nici pârghii.

Tot presa aia de bine spre foarte bine, de exemplu Digi, care a scos din grilă Rock TV. Apoi şi unii, şi alții, privind la societatea autohtonă în ansamblul ei, încep mereu să bocească cum că se face, cum că se drege, cum că pe ei nimeni nu-i mai înțelege. Când un simplu test de clişee, unul sincer, le-ar fi relevat destule hibe-mamă, întocmai precum şi-n situația de la care am plecat acum.

Îmi doresc atât de mult să apuc ziua când un trust de presă, oricare ar fi el, să spună răspicat: dragi cetățeni, noi suntem Câinele de Pază al Democrației, implicit susținem din toți ficații meritocrația, căci meritocrația e legată indisolubil de democrație (asta specificăm noi – tovarăşii Prelipceanu, Turturică, Gâdea, Şincai sau Alexandreasca nu ştiu subtilități din astea), motiv pentru care, în calitate de Câine, vă sfătuim să stați acasă pentru că nu aveți cum dracului pune ştampila pe un analfabet sau pe un foarte bun amic al securiştilor. Sau, dacă vă duceți, recomandăm să rupeți ştampila, să mâzgâliți buletinul de vot, să scrieți pe el Muie Steaua, .|., orice altceva, dar nu dați curs unor asemenea bizari… că altfel firul ăsta infect în care băltim de zeci de ani nu se va rupe niciodată.

Presa nici nu reacționează vreodată la mitul tătucului ce transpare din comunicatele și scrisorile astea senzaționiste, alte alegeri fiind mai importante (sau cruciale, după cum se apocaliptizează-n media) într-o țară precum România (parlamentarele). Iar la 35 de ani de la Revoluție încă mai există o forță teribilă care animă mitul tătucului – care vine călare și se bate, evident, cu răul – și pe care, încă și mai frustrant, nimeni din presă n-o taxează așa cum ar fi trebuit s-o facă o breaslă ce se presupune că veghează la luciditate. Astea-s marile neajunsuri ale societății care ar trebui să captiveze serios, nu proiecții fantasmagorice cum că se apucă Simion să interizcă importul de Coca-Cola și să construiască lagăre de concentrare. Oricum aici e un lagăr pentru meritocrați dintotdeauna, că altfel n-am fi ajuns în 2024 și 2025 să avem asemenea candidați.

Pe Nicușor înțeleg că-l susține și balaurul PSD-PNL-UDMR-USR. Deci, după 35 de ani la Revoluție, vedem cum mișcarea rock din România se pupă cu PSD-ul, adică FSN-ul. Fabulos! Cine și-ar fi imaginat în ianuarie 1990 că, după 35 de ani, pletoșii (de prim-rang lol) vor pupa acolo unde au scuipat securiștii de vază? Bun… gândind retrospectiv, era previzibil dacă ținem cont de personaje dubioase (pletoase) precum Marian Munteanu, acest Nicușor Dan mai de la km 0. Dar de studii de caz în care niște unii se cațără și tot cațără, indiferent de circumstanțe, se ocupă alții.

La fiecare alegeri vedem clasa medie+ cum ne pune doar între Făt-Frumos şi Babau. Şi de fiecare dată a câştigat Făt, cel puțin din 1996 încoace. Azi contabilizăm: cel mai slab sistem de învățământ din Europa, cele mai varză spitale de stat din Europa, infrastructură zero. Nici la 10 ani după Colectiv, un eveniment deosebit chiar la nivel planetar, nu avem un amărât de kiosk pentru marii arşi, darămite vreo secție ancorată-n secolul ăsta, deși de condus a condus binele. Omul are nevoie de ceva peste a putea vorbi ca să nu tacă.

Spaimoteca ce împinge de la spate oamenii de bine vedem că scârțâie din ce în ce mai mult şi-n occident. Şi e firesc din moment ce nivelul de trai tot scade în ciuda erei care se presupune că ne situează la ani lumină de vremurile întunecate. În Italia e la putere cică o extremistă. Aşa, şi? S-a izolat Italia de cineva, nu mai aflu ce-a făcut Lazio cu Juventus? E aruncat cineva în Tibru, dispar subit zeci de mii de oameni? Nu. De extremistă ce era Meloni potrivit intelectualilor de bine isterizați că renaşte Mussolini, de-aia blonda nu e tot sclavetă Lockheed Martin – contracte peste care nu se mai poate trece. AOLOOOO VIN TANCURILE DIN CIZMĂĂĂ, O SĂ DĂRÂME CAPELA SIXTINĂ FASCISTAAAAA! ÎL TUNDE PE ROBERTO BAGGIO ȘI ÎI POFANEAZĂ CAVOUL LUI TOTO CUTOGNO!!! INSIEEEEEEMEEEE!!!! UNITE, UNITE EUROPE!!!!!

boceau onomatopeic rockerii/intelectualii Gabrielii Diaconi şi Gabrielii Liiceni.

Scârț. Pârț.

Săptămânile trecute la Roma şi la Torino nişte sute de mii de studenți au protestat bine-mersi împotriva banilor dați pe aruncatul armelor peste gard în detrimentul investițiilor în educație (bravo lor). Presa de aici n-a scris un rând despre evenimentele alea. Presa de aici era mai preocupată cu analizele sociologice ale lui Bulai şi Pieleanu. Atât se poate. Şi încă nu-s extremiştii la putere lol.

Ungaria la fel, nu şi-a tăiat sateliții că Viktor Orban, ba chiar are un internet cu mult mai permisiv decât în occidentul care te saltă dacă vrei să descoperi bucuria artei şi via piratebay. Aşa că pălăvrăgeala asta ocupă aiurea timpul pe care şi rockerii ăştia elitişti, dacă tot se vor atât de implicați social, mai bine l-ar ocupa cu sărăcia lucie din majoritatea județelor, cu analfabetismul funcțional crâncen, cu lipsa unui spital de stat decent, cu meritocrația care aici e încă la stadiul de utopie şi în general cu problemele care contează. Ştiu că majoritatea ăstora n-au depăşit stadiul de Cargo, şi nici nu vor să-l depăşească, precum motocicliştii ăia care epatează pe la Piața Victoriei, însă nici nu se poate merge la infinit cu exasperanta teoremă a oamenilor de bine. Cu binele şi răul, vorba unui prof de la filosofie, mergem cel mult la biserică, nu la facultate.

Şi dacă vine un aşa-zis extremist la putere (Simion e doar incult, să fim lucizi până la capăt… ăsta va mieuna la oricare stăpân latră mai tare)? O să fie mai rău decât cu Kile ăla (susținut acum 10 ani visceral tot de mişcări din astea de bine) din România Educată – ajunsă de atunci încoace la ghena domeniului? Sau decât cu Predoiu care ia la secție bloggeri doar pentru că aceştia sunt ironici şi pamfletari? Doare când vezi asemenea înregimentare bazată pe fantasme ce vin din partea unora ce s-ar presupune că într-adevăr fac rezistență nonconformistă. Elitele vocale greşesc (minciună prin omisiune) când se limitează la lupta dintre lumile lui Y şi lumile lui X. Reala luptă din țara asta e lumea lui Y şi lumea lui X vs. lumea noastră.

Desigur, problematica e de dragul discuției. Fiind simpatizat de ONG-uri, Nicușor Dan este președintele României din clipa în care și-a anunțat candidatura. Și asta nu pentru că s-ar petrece cine știe ce fraude electorale, ci pentru că Ministerul Adevărului dispune de o armată de influenceri, majoritatea considerați a fi și intelectuali, oameni de bine, mult mai numeroasă și mai alambicată decât emoția disparată pe care o pot oferi căpiații de la AUR sau POT.

Paragraful de mai sus înseamnă sociologie adevărată. Că noi nu suntem securiștii de la SNSPA.

Dar dacă iese Simion, care-i anomalia? Danemarca, Finlanda sau Japonia ar avea dreptul să bocească, nu și România, o țară care 35 de ani a semănat doar securism, nemeritocrație, comoditate și bătaie de joc. Iar în viață corect ar fi să răspundem pentru acțiunile noastre, nu să aruncăm mereu pisica de colo colo, ba având și tupeul să ne văicărim elitist. România de azi merită din plin să fie reprezentată de indivizi precum Georgescu, Simion, Șoșoacă sau Gavrilă din moment ce asta a ținut morțiș să producă și să promoveze – în toate ramurile sociale. Cum a fost absolut firesc să fim conduși de analfabeți crânceni precum Ciolacu și Ciucă. Școala e la pământ, oamenii de bine, reușiții, fiind în mare parte adaptații la nemernicii. Cum spunea Frank Slade în Parfum de Femeie: be careful what kind of leaders you are producing here. Bineînțeles că am ajuns în 2024 și 2025 să avem în frunte pe unii care nu știu să se iscălească. Poate nu-i rea ideea ca nu doar politicienii, ci și votanții lor să fie citați la un proces de conștiință.

Mă gândesc câteodată cum ar fi arătat un tur 2 între să zicem Andrei Marga şi Adrian-Paul Iliescu. Pffff… aia da desfătare socială! și asta pentru că ambii ar fi ştiut cum să vorbească mişto pe limba tuturor, ancorați în paştele mamii ei de realitate, nefiind totodată sfertodocți. Aş fi fost primul care să voteze! Dar asta ar fi însemnat că trăiesc în Danemarca, nu în România. Sună însă mereul ceasul şi mă trezesc cu măscărici care-și flendure banalele diplome de BAC.

Sigur că semnatarii fac parte din cercul care se energizează din tonele de ecusoane și acreditări care le atârnă la gât mai ceva ca crucea lui Teodosie, insignă a cărei existență depinde de politic – de la cântatul pe la zilele nu știu cărei primării, apanajul trupelor noastre rock, până la sponsori cu treceri pe la cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva, via berea la suprapreț îndoită cu apă de Piedone le-ar închide instantaneu concertele lor de căcat, îndeobşte susținute de fosilele alea de la Uriah Heep care oricum de-abia mai behăie încă din anii 80 – onorariu mic, stări de spirit pe măsură, chestie de altfel cât se poate de capitalistă ce dovedeşte cum noi pe fond suntem mult mai europeni decât mişcările ăstora. E sistemul pe care, poate chiar involuntar, îl perpetuează știind că scările de valori autentice, adică mersul altfel (minus securism să zicem), nu i-ar mai ține pe ei în prim-planul intelectualității artistice, asta și pentru că se știu cu musca pe căciulă, în sensul că n-au oferit universului nimic, niciodată, ceva memorabil. Iar testul calitativ în artă e ăla global.

Ca fapt divers, e de asemenea dramatic cum niște pretinși globaliști, mișcarea rock din România povestind în scrisoarea respectivă ce importantă e deschiderea, au fost întotdeauna împărați doar în țara orbilor. Pe nimeni afară nu a interesat ce epigonisme (spre plagiat…) cântă ăștia sau ce platitudini cu circuit închis zic prin recenzii. Depăşirea condiției le-a fost la îndemână în nenumărate rânduri, stagnarea fiind întotdeauna rezultatul final.

Acum este vremea ca vocile tăcute să răsune. Nu doar chitarele, nu doar versurile, nu doar luminile scenelor, ci și voturile noastre – ale celor care cred că România poate fi într-adevăr un loc mai bun, mai echitabil, o adevărată casă pentru toți, se mai spune în comunicatul parcă decupat din Geo Bogza.

De acord cu prima parte, că de-aia tastăm acum. Doar că nu votatul de securism și de dovediți incompetenți (5 ani goi de mandat la primăria Bucureștiului) va face și va drege întru mai bine. Iar în atare condiții, cu asemenea ofertă nenorocită, singura soluție demnă, soluția celor care nu vor să aibă sânge pe mâini, cred că este nevotatul, adică neîncurajatul securismului/analfabetismului.

Altfel, și alți tineri care-și aparțin, care-s demni, care visează şi care nu vor să dea în gât doar ca să ecusoane, diplome, acreditări și privilegii bizare, vor continua să se arunce de pe clădiri dezafectate.