Amaranthe – 365

De 35 de ani încoace, mai ales atunci când sunt alegeri prezidențiale, în România se trezește mitul Ion Rațiu. De parcă Rațiu, presupunând că ar fi fost vreun neprihănit, ar fi dat alt curs istoriei. Sau că, dacă monarhia ar fi fost (re)pusă în drepturi, Mihai ar fi făcut mare brânză. Drumul ar fi fost cam același pentru că în teritoriu – după cum ar spune paragrafiații de la Administrația Națională de Meteorologie – ar fi fost același eșalon 2…3…4…5. Rațiu sau Mihai nu aveau cum, presupunând că pe bune și-ar fi dorit, să urle kage bunshin no jutsu! și astfel să fie mulți-mulți de Rațiu și/sau Mihai. La un CMR Muntenia sau SMAC (serviciu de calitate lol – pentru ce contribuabil nu știe comicăraia) Buzău de la ANM tot unul cu apucături nomenclaturiste ar fi fost la butoane: nu se puteau șterge peste noapte decenii si decenii de mizerie. Cum, deși noi tot visăm când ascultăm muzică, nu s-ar fi putut aplica Punctul 8 de la Timișoara – s-ar fi paralizat întreaga activitate socială.

Ba mai mult, după cum ne-a spus psihiatrul-intelectual-decident Gabriel Diaconu în urmă cu mai puțin de 24 de ore: Maică-mea, pe vremuri, l-a votat pe Iliescu pentru că-i stătea bine în costum. Spunea că e important ca un președinte să arate bine în costum.

Păi dacă Ion Iliescu arăta bine în costum, atunci cum arată Al Pacino în Parfum de Femeie? Dar să nu dramatizăm simțul estetic.

Mama lui Gabriel Diaconu are toate motivele să fie încadrată în categoria elitelor (intelectuale): un simplu Google lămurește problema. Cu toate astea, după cum însăși (sau însămi, după cum ar zice prezidențiabilul Banu) fiul ei deunăzi ne spune, intelectuala l-a votat pe Iliescu… pentru că-i stătea bine în costum.

Momentul ne amintește iar de spusele lui Adrian-Paul Iliescu, profesor la Facultatea de Filosofie din București: marea problemă a României nu e atât prostia maselor, cât prostia elitelor.

După zeci de ani de bolșevism, după optzecismul ceaușist, după Serghei Mizil și toți ăia, românii, în proporție de 87% – aproape 13 milioane din numărul celor cu drept de vot – încă record național -, au pus ștampila pe Ion Iliescu.

Printre ei, mama lui Gabriel Diaconu.

Mama l-a votat atunci pe Ion Rațiu.

Atât s-a putut.

Azi, la Piața Romană, locul unui moment rar autentic revoluționar, anume bătălia dintre studenții de la ASE și securiști, tronează un ditamai afiș cu Serghei Mizil.

Atât s-a putut.

Ne lovim pretutindeni și de sintagma exasperantă potrivit căreia dreptul la vot e sacru.

O jumătate de adevăr. Pentru că nu dreptul la vot e sacru (de votat se vota și-n comunism), ci libertatea de a vota. Sacră e libertatea de a alege, incluzând libertatea de a nu alege.

Mai mult, în contextul nostru, alegerea de a nu da girul nemernicilor, analfabeților și incompetenților nu este o dovadă de ignoranță, așa cum predică propovăduitorii votatului cu 7593 de mâini, ci, dimpotrivă!, este dovada civismului, responsabilității și demnității.

Desigur că perspectiva asta nu e câtuși de puțin susținută-n clasa politică, presă ori în mass-media (de vârf) deoarece astfel ar însemna că lucrurile n-ar mai putea merge și așa, deci că privilegiul lor – obținut prin norme infecte – va fi zdruncinat din temelii. Ei știu că niște sisteme de valori (mai) sănătoase înseamnă trimiterea lor la lada de gunoi.

Iar Gabriel n-ar fi de blamat obligatoriu, cum nici eu evident nu-s de blamat doar pentru că fratele bunicului meu a fost Ministrul Cultelor pe vremea lui Ceaușescu. Diferența e că eu azi am ales doar să ascult muzică, în timp ce Gabriel este foarte, foarte, foarte apropiat de FSN-ism – la modul funcții publice!.

În atare condiții, nu este deloc de mirare că azi avem de ales între analfabetul Marcel Ciolacu și securistul Nicușor Dan. Sau între analfabetul Mihai Ciucă și securistul Călin Georgescu. Sau între inculta Elena Lasconi și târfa Lavinia Șandru. Sau între hoțul securist Victor Ponta și hoțul securist Căcărău. Sau între analfabetul George Simion și analfabetul John Ion Banu. Sau între snobul Daniel Funeriu și securistul Silviu Predoiu. Etc.

Din fericire, nu avem de ales doar între ăștia. Există și opțiunea nevotului: opțiunea prestigioasă.

Iar opțiunea asta, din 1996 încoace, de când cu deziluzia proștilor numită Emil Constantinescu, se manifestă în aproximativ 50% dintre cei cu drept de vot. Adică cei care aleg să nu voteze deloc.

Ceilalți aproximativ 50%, cei care votează cu 7593 de mâini sau care ne sugerează că nu suntem democrați dacă nu votăm cu 7593 de mâini, sunt asasinii societății meritocratice.

Dând constant girul unor nemernici/analfabeți/incompetenți, cei care se tot duc la vot sunt primii responsabili pentru cadrul apocaliptic în care deschid ochii cei din generația tânără. Apoi, suntem și noi responsabili că nu facem mai mult decât să ascultăm muzică.

De altfel, USR sau POT sau SOS sau AUR sau toți penibilii ăia sunt fix efectul nemerniciei PSD/PNL/UDMR/CDR… FSN pe scurt – cu resursele trase din imposibilitatea implementării Punctului 8 de la Timișoara.

Ce naște din pisică șoareci mănâncă.

De undeva poate totuși trebuie început. Cum ar fi ca prezența la vot să fie de 0,4%? Nu ar exista astfel șanse mai mari ca măcar să nu mai asistăm la tot circul grotesc din ultima săptămână?

Adică să începem şi de la libertatea de a nu da curs nemernicilor/analfabeților.

Nu cumva astfel și-ar pune toți ăștia problema – politicieni, influenceri, mass-media, intelectuali etc. – dacă nu ar fi mai bine să-i lase pe alții?

Ei au înțeles însă că merge și așa. Că vreo 50% tot se vor duce la vot. Constituțional, ei sunt acoperiți. Că și Constituția aia n-a fost făcută ca să favorizeze întotdeauna meritocrația sau dreptatea, ci și Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului de tip ANM… Votați responsabil!, ca la păcănelele lui Mizil. Nicidecum! Nu votezi (așa ceva) dacă ești responsabil. Altfel, cei care se duc la vot chiar și-n condițiile astea sunt liberi s-o facă – dar asta nu înseamnă că putem să-i iertăm.

Noi însă am înțeles că ceilalți 50% iar nu se vor duce. Și e un număr orgasmic!! Pentru că dacă 90% s-ar tot duce la vot, ca-n 1990, atunci ar fi însemnat că spațiul ăsta chiar n-are absolut nicio șansă, că e complet alcătuit din idioți.

Dar 50% stau acasa. De vreo 30 de ani încoace, vreo 50% stau acasă.

Prin urmare, statistic, ne cam contrazicem singuri când dăm dreptate Schimbării la față a României. Pe de altă parte, trebuie ținut cont și de dinamism, de pârghii: cei 50% care stau acasă n-au din start accesul la ce au favorizanții celuilalt 50%. Așa s-a împământenit aici – aiureala fiind o explicație temeinică a exodului masiv.

Spre exemplu, noi nu vom avea niciodată acces la ce are Gabriel Diaconu. În schimb, noi nici nu ne-am băgat atât de mult picioarele, n-aveam suficiente motive, încât să nu visăm la Sky Sound Radio.