Mi-a părut destul de rău că trupa asta nu s-a dezvoltat (ramificat). Rămânem însă cu momentul interesant din 2013 care în primul rând dă seama importanței teoretice. Și n-o face comod ca-n Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului de pe la Administrația Națională de Meteorologie, ci și oferă o mostră captivantă de cum bucuria (reușita etc.) practică nu are cum să fie fără latura teoretică. Căci cum sună Elize Ryd, cum sună Tanța, Leana Toma, Alina, Catrina, Manea, Goia ori Mălâia?
Iar sunetele pe care le-a scos atunci Elize, și pe care îndeobște le scoate, prea tăiate pentru a fi fost membră Nightwish, după cum se remarcă-n proba ei Nemo, fază pe care vedetele din ANM ducătoare la concerte Nightwish o ştiu tot de la noi, doar de la noi, cu toate că noi nu facem parte din presa care azvârle invitații şi ecusoane din rațiuni strict naturale, din fericire totuşi abile în alte dimensiuni, la vremea respectivă le știam mai degrabă datorită excelentului debut Amaranthe – genul ăla de formație care, fie și tarabagistic, are totuși ceva de spus (un soi de debut Linkin Park).
Nefologia, oricât ar suna de înspăimântător fie și doar consultând DEX-ul, deci și dincolo de Codul Synop, poate până și ea căpăta atractivitate dacă se mai renunță la comoditate – presupunând, desigur, că există și dinamism la mijloc.
În piesa Evolution, datorită tehnologiei moderne – filmatul -, cam singurul moment semnificativ din istoria acestei trupe ce-și trage seva din Takida, gașcă fondată pe sentimentul bucuriei născut din ce au putut transmite autorii serialului animat japonez Gohee Takeda după ce și-au perfecționat abilitațile teoretice (desenat, pictat, asamblat, programat etc.), o și vedem pe Elize cum de scoate sunetele alea.
Având un buget strâmt, proiectul Dreamstate s-a limitat în 2013 la a ajunge și pe Youtube cum s-a putut. Și cum îndeobște o fac milioanele de trupe care pe bună dreptate simt că trebuie să ajungă mai departe: cum o fi.
Doar că în cazul de față acel cum o fi ne arată niște secvențe foarte mișto, deși ele sunt mai degrabă rezultatul banilor puțini. Anume: (și) de ce ajungem noi să simțim câteodată că mai merită totuși trăit pe aici.
Elize Ryd, și oricare alt vocalist semnificativ, nu cântă cum cântă doar că așa s-a nimerit. În spate sunt foarte multe ore de ceva ce noi numim muncă. Că s-a născut divină, atât de divină încât prin proiectul lui Timo Tolkki, fata povestind acolo piesa I`ll Sing You Home, s-ar părea că Cioran chiar trebuia să fie mai explicit câteodată, de exemplu când zicea: Dar nimic nu e mai impropriu pentru nuante religioase decat scartaitul gatlejului infam, cu emanatiile lui indiscrete, revoltatoare si ucigatoare. Ultimul instrument muzical exprima o sete de paradis mai mare decat cele mai subtile abilitati ale prea deficientului nostru organ vocal. Prefer toba impudorii glasului omenesc, si-as suporta cu o placuta resemnare chinurile timpanului in preajma ei, daca evolutiile neurastenizate ale behaitului uman.
Tare mi-e că n-am mai fi citit azi Tratatul de Descompunere dacă Cioran o întâlnea pe Elize din Dreamstate – Evolution. Sau, dimpotrivă, din pasiune poate am fi asistat măcar la o sciziune-n trilogie.
În videoclipul ăsta mai înțelegem un pic de ce unele sunete sunt cum sunt. Și deși nu suntem studenți la Conservator și niciodată nu ne-am dorit să fim (mai ales că rezultatele facultății cu pricina au fost mereu maculatură), e de luat în calcul că bucuria aia pe care ăștia ne-o dau zi de zi n-ar putea fi dacă ei n-ar ști cum să-și controleze traheea, omulețul, capul pieptului, buzele, în fine, tot aparatul respirator. Adică noi nu am mai amâna aruncatul de pe blocuri, să zicem, dacă alții nu doar că ar avea ceva de spus, dar ar și cunoaște cum s-o facă – persuasiv.
Cioran, de exemplu, nu ar mai fi convins atât de mult dacă nu știa și gramatica limbii române (sau franceze). Cum ar fi fost ca Cioran să spună, precum vedeta de Siguranță Națională de la ANM Tanța Vîlciu, că ma-ți plictisit cu lacrimile îngerițelor voastre?
Sau să fi spus, precum supervedeta de Siguranță Națională Oana Catrina, că cerul îngerițelor e înorat.
Nici dracului nu l-ar mai fi luat în calcul; nu la scara istoriei. N-ar mai fi trecut testul timpului, cum avem vaga satisfacție că nici numitele n-o vor face.
Iar cum noi nu suntem parte din presa mizerabilă care-i cumpărată cu un mic mic și o bere răsuflată prin curțile securistoidale ANM-istice, Dorin Chioțea gen, sau care doar se cacă pe ea la prima amenințare (Ziarul Național, Recorder, Antena 3, Digi 24, RTV, Realitatea, TVR etc.), ținem să visăm iar la o zi când și autenticitatea și meritocrația își vor face loc printre aceste vedete și supervedete de Siguranță Naționale care mai și întorc bani publici cu lopata: ziua când, în loc de logoul flancat de niște steaguri evident superficiale, va apărea, cum ar fi mai corect, de exemplu simplul paragraf din Cioran și Securitatea de tovarășul Stelian Tănase: Probabil cea mai spectaculoasa informatie aparuta din cercetarea dosarelor pe care Securitatea romana i le-a alcatuit lui Emil Cioran (sub trei nume: „Ciobanu”, „Chiru”, „Ene’) este ca interesul „informativ” fata de el nu a scazut nici dupa caderea lui Ceausescu. Autoritatile „revolutionare”, masiv controlate de vechile structuri ale Securitatii, nu au incetat sa se ocupe de el. Dezmembrarea oficiala a Securitatii, la sfirsitul anului 1989, nu a produs nici un efect.
Iar într-o lume normală la cap – utopică, după cum limpede și corect aflăm din Schimbarea la față a României -, individele noastre n-ar răstălmăci nonșalant în manieră bolșevico-mafiotă prin ditamai ițe de Siguranță Națională, ci ar repeta la infinit clasa a III-a. Dar cum nu s-a schimbat mare lucru în bine nici după 1989: Fecioara de Fier! te paște dacă le spui nemernicilor că-s nemernici.
Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului la care deseori apelăm aici nu e nicidecum un dadaism replicat confortabil ca la Radio România Cultural (ăia-s preocupați doar să se premieze între ei), cu atât mai puțin o referință la imbecilitatea aia de zicală autohtonă conform căreia suntem buni la teorie, dar practica ne omoară. Când, în fapt, la practică suntem decenți, merge și așa, însă dăm rateuri cumplite în privința teoriei (noțiuni prost asimilate).
Or, în faza muzicală pe care am ales-o acum, e o metodică foarte interesantă prin care răceala teoretică, aia care în sistemul nostru de învățământ e omniprezentată drept icoană fără a se și exemplifica, de unde și îndepărtarea tânărului ce astfel inevitabil omite și trăiri mișto, deci dezvoltare, devine extrem de seducătoare.
Păi cum sună Hanna Elise Isabell Maj Höstblomma Ryd, cum sună Tanța, Leana Toma, Alina, Catrina, Manea, Goia ori Mălâia?
un gând muzical 