Sub egida „Pe mâna unor puști psihopați democrația devine o arenă în care președintele e doar un Boss Battle”, unul dintre decidenții noștri, anume psihiatrul-intelectual Gabriel Diaconu, dă seama pe fond, în ultimul său comunicat public, neajunsului cu care societatea noastră se confruntă în virtutea ameliorării generației tinere și generației încă nenăscute: expertocrația-comodă.
În alegoria sa bine-rău care pune lesne-n antiteză digitalul ca la biserică, psihiatrul-decident-intelectual (+rocker) Gabriel Diaconu spune-n diatriba sa amintită și:
Când noi eram copii, standardul de joc era curtea școlii, rațele și vânătorii, țară țară vrem ostași. După care am luat-o pe Counterstrike, CoD, GTA. După care au rupt NFS, GTA și WoW.
Au apărut ghildele. Au început raidurile. Apoi a început DoTA și LoL.
Nu te screme foarte mult să afli ce înseamnă literele astea. Sunt jocurile generațiilor care au urmat. Sunt jocurile care-au sculptat creierele oamenilor care n-aveau ce să facă în timpul lor liber, de mai bine de 20 de ani. Cine dracu mai e Eminescu, hai să o ardem pe Clash Royale sau pe Brawlstars.
Pentru început, noi, doar cetățenii – gloata, după cum ar sublinia domnia sa (și mai mereu o face) -, ținem să amintim cu ocazia asta serialul animat Sword Art Online – scris pe baza jocului video omonim. Mai exact, ținem să amintim conceptul fluctlight care în modernitate îi fascinează enorm și pe psihiatrii – cei care-n timpul liber nu se sfiesc să încerce constant un pas înainte.
Apoi, noi, doar cetățenii, ținem să remarcăm abilitatea extraordinară cognitivă de care dau dovadă jucătorii e-sport (amatori sau profesioniști). La care adăugăm și exponentul anduranței fizice.
În fine, ținem să remarcăm trăsătura de clișeu obosit în vorbele lui Gabriel Diaconu – denaturarea, ignoranța, comoditatea, incultura etc. fiind (majoritar) prezente în orice etapă a omenirii, deci nefiind cu nimic ceva specific modernitații tehnologice. Pe Eminescu, în timpul vieții sale, mai nimeni nu l-a băgat în seamă pe fond. Or atunci nu exista World of Warcraft.
Totuși, e adevărat că majoritatea tinerilor preferă s-o ardă pe Clash Royale, deși activitatea în sine nu e cu nimic mai subcultă decât analiza vreunui Eminescu – cel puțin nu din clipa-n care se (mai) asimilează imperativele teoretice: dificultatea jonglării e comparativă.
Însă marea problemă în cazul de față este dorința de a stimula tânărul să și simtă ceva pe baza lui Eminescu sau pe baza clasicului-cult nedigital.
Or, psihiatrul-intelectual-decident Gabriel Diaconu se limitează la a mai da o scatoalcă tinerilor: pentru că poate. Încă puțin și ne spune că el luptă la categoria grea când aleargă muște cu paleta.
La a mai da o scatoalcă și atât!
Prin urmare, însăși atitudinea asta gratuit-elitistă nu face nimic altceva decât să îndepărteze tânărul de ce dorește declarativ Gabriel Diaconu și de ce și tânărul cu pricina și-ar dori să nu, doar că momentul în care se află temporal din fericire nu-i permite văzând felul în care e marginalizat comod.
La Andreea Marin, Mihaela Rădulescu și Oana Sîrbu am mai citit retorici din astea.
Un tânăr se va îndepărta și mai mult de vreun Eminescu citindu-l pe Gabriel Diaconu. Pentru că tânărul are nesupunerea natural în reflex.
Carevasazică – lovit, beștelit și hulit strict din cauza condiției sale, incluzând aici timpurile (vremurile) pentru care tânărul nu e câtuși de puțin responsabil, tânărul se va îndepărta din rațiuni de rebeliunea care-l caracterizează intrinsec. Rezultatul este pierderea unor minunate momente și de tip Eminescu.
Speculând nițel, s-ar putea ca Gabriel Diaconu să fie doar depășit de vremuri. În sensul în care, ca elită, se teme visceral de ce vine din urmă: o constantă-n literatura umanității – tiranul care mereu se agață cu dinții de tron deși scaunul nu-i mai aparține.
Hokage (președintele) e generația tânără și generația nenăscută, îi spune profesorul Asuma adolescentului-geniu Shikamaru.
Și dacă Gabriel Diaconu tot obișnuiește să facă apel la bancuri, zicători și proverbe în argumentațiile sale, găsim acum de cuviință să amintim și noi, analogic, că acest psihiatru-decident-intelectual aduce mai degrabă a babele IMGB-iste care credeau că metroul, la apariția sa, e Lucifer – din strict motive de nou.
Nu vremurile sunt marea bubă socială, nu tehnologia modernă. Digitalizarea doar arată alte neajunsuri pe formă, fondul fiind același dintotdeauna. Nu e cu nimic mai special ce se poate prin căile internetului decât mizeria care s-a putut dintotdeauna.
Când noi eram copii și ne jucam… noi printre betoane gri, Gabriel Diaconu printre porci și găini, nu eram cu nimic mai buni decât tinerii de azi.
Dovada?: Lumea pe care le-am oferit-o tinerilor, cadrul pe care l-am creat, așa, noi jucându-ne cândva de-a rațele și vânătorii.
De ce n-ar fi mai bună lumea de după ăia din League of Legends sau Counterstrike? Lumea lui Kirito și Asuna cu siguranță e mai dulce decât lumea lui Romeo & Julieta.
Pentru prezent, de care suntem direct responsabili, cu tot cu leapșa și șotronul și Enigma noastră a Otiliei, noi și cei ca Gabriel Diaconu, n-am făcut deloc mare căcat înainte. Prin urmare, de ce să li se tot taie din start craca unora culpabili doar pentru că fac parte dintr-o altă sferă?
un gând muzical 