Iar treaba aceluiași Cioran cum că cel ce n-a rătăcit transportat și melancolic prin parcuri nu va înțelege grația mozartiană s-a reconfirmat și acolo unde s-a întâmplat să ne mai uităm: ieri noapte, când Kerry King, o icoană a muzicii raționale moderne, a deschis cu un solo de chitară intarea sonoră-n arena Wrestlemania a cascadorului Damian Priest, fază muzicală pe care anul trecut, într-o zi de 23-24 mai, am tastat-o și aici sperând iar la agățarea de captivanta melancolie; UniCornelia, după cum îi zice și numele/porecla, ține mai degrabă de istorie.
Numita piesă Rise For The Night, deși destul de departe ca formă de erupția Slayer, cred că pe fond este cam același lucru – din moment ce mi-am imaginat-o încă de anul trecut ca fiind o intrare într-o arenă destul de apropiată de Urameshi Team & co. De unde și plăcerea de a-l vedea pe Kerry dând deunăzi girul. Armata Îngerilor mi s-a părut întotdeauna că ar fi denumirea perfectă a unui episod dintr-un scenariu în care cei ce și-au aparținut se întorc să dea girul altora care încă sunt și care-și aparțin.
O melancolie – nu știu neapărat cât strict de mozartiană din moment ce și Bach sau Wagner aveau partea lor de angoasă dulce, unul având conștiința propriei valori chiar și-n raport cu Dumnezeu (după cum ar zice Cioran), celălalt bălinđ la cracii Valkyrielor – am trăit-o acum prin A Day To Remember – Bad Blood, altă nouă fază muzicală experimentată la Wrestlemania, și prin noul album Arion, mai exact prin single-ul Burning In The Skies.
Între timp a murit și Papa Francisc, cel care cică ar fi zis în Testamentul său că: Viața mea și slujirea mea preoțească și episcopală le-am încredințat întotdeauna Maicii Domnului nostru, Maria Preasfânta.
Zicere unde altceva e-n centrul atenției. Nu Dumnezeu/Hristos.
Și eu care mă chinuiam de vreo 15 ani de zile s-o tot remarc pe Elisabeth von Wettin cum trebuie! Clounds, Girls and RocknRoll acum 😀 . Ar fi fost și cinic să zic că mai bine aștept ca și ăsta să crape ca să dau seama, altfel justificat fiind din moment ce popa cu pricina, deși popă (lol), a fost în timpul vieții cam tot ce n-au fost presa, politicul și intelectualitatea de vârf: Elisabeth von Wettin. Că cei care susțineau frenetic aruncatul armelor peste gard îl deplâng acum pe popă mai ceva ca Andrei Partoș pe morții de la Colectiv – deși în precedentul timp de Psihologie Muzicală se beștelea pe oricine îndrăznea să anticipeze tragedia inevitabilă având în vedere evidentele condiții groaznice în care se țineau concertele la noi… De altfel, Papa Francisc și din spitalul Gemelli din Roma, acolo unde a trăit cam ultima sa parte, cică a ținut morțiș să remarce din plin structura presei, spunând într-o ultimă scrisoare adresată lumii: înțelegeți întreaga importanță a cuvintelor; cuvintele nu sunt niciodată doar atât: ele sunt fapte care structurează mediile umane. Ele pot uni sau diviza, pot servi adevărul sau pot abuza de el.
Conștientizarea propriei valori – mai ales ca limite frustrante, cam ca la Victor Petrini… eu nu pot să fac așa ceva! – și bălirea la craci converg aici în momentul ăla dostoievskian în care Natsu o trage dinspre moarte pe Erza. Nu pentru că Natsu ar fi contestat moartea, ci pentru că Natsu avea o mare problemă cu moartea-înainte-de-vreme. Cam ca Papa Francisc.
Dar e between us, între noi, cetățenii, și ei, vocile mari (exceptându-l se pare pe acest popă), un soi de bad blood. De unde și acea melancolie mozartiană, căci, cel puțin pe noi, ne doare să-i vedem atât de comozi. Pe ei îi doare să ne vadă atât de proști.
Cert e că dacă s-ar trage linie și vreo Ea ar fi la mijloc, fie și Dumnezeu având oarecare problemă cu ea, cu toții am asculta-o mai atent și pe fata din videoclipul Burning In The Skies. Pe ea și pe niște Alexandra și Georgiana din Lupeni.
Mama tried to warn me ‘bout times like this
I don’t start shit, but I’ll finish it
un gând muzical 