Ieri a fost în București o zi fantastică să to be taken to the realms, taken by a wraith, ciruşi fibrați flancând toată ziua un ciot de prim pătrar selenar. Eu însă prefer îndeobște o atmosferă mai feroeză.
Și se prea poate ca melodia de față, în ciuda structurii denominației scrise cu vreo 25 de ani în urmă pe când Sammet încerca să-l readucă la viață pe Kiske, să prefere nimbostrații trași din vreun Kamelot – Sacrimony (Angel of Afterlife) și chiar și din accidentul de mașină de pe Seventh Wonder – Mercy Falls, hintul evident fiind prezența vocalistului Tommy Karevik prin ceva ce altfel n-ar depăși stadiul de dans al pinguinului de tip Edguy.
Ieri a fost 7 martie, dar am ales melodia asta ca imn lunar SSR imediat după lansarea oficială a noului album Avantasia ce s-a petrecut la finele lui februarie pentru că, la fel precum toate celelalte porniri himnice cu pricina, bănuiam că am de-a face nu doar cu o cronică a unei morți anunțate, ci și cu, iar, disperare de a fugi într-un soi de Macondo.
Mă irită însă versurile Eerie voices/Whispering and no one can be seen/I can hear what you say/Is just a bovine fantasy pentru că specia asta a noastră e azi capabilă să știe veritabil ce e prin alte galaxii, dar nu prea e capabilă să măcar îndulcească chestii ca schizofrenia, Alzheimer-ul sau demența senilă, altfel decât legând mâinile de pat întru îndulcirea suferinței. Boli/degreadări despre care noi, ca rasă, știm totuși ceva deja de sute de ani.
Citeam zilele trecute cum Marea Britanie a redus substanțial fondurile pentru studiul sclerozei multiple (M.S.) din motive de… lipsă de bani. Or, incidența bolii cu pricina e din ce în ce mai prezentă la nivel mondial, dincolo de spațiul scandinav unde, deunăzi, se dădea vina strict pe Soarele care nu bătea acolo cum trebuie – din punctul ăla de vedere.
Ce mărturisise personalul auxiliar din pseudoazilul ăla fantastic din Mansarda lui Matei Vișniec probabil ar fi trebuit să fie suficient motiv pentru ca omenirea să se înarmeze mai degrabă cu doctori, neajuns de altfel cu atât mai evident cu cât deunăzi rasa noastră fusese paralizată de un virusuleț – peste 92% dintre infectați (la nivel mondial) trecând (cu viață) peste. A nu se bagateliza o cifră mortuară precum 7,010,681, dar a nici nu a se da mai mult credit Covidului decât merită.
Tot ieri, tragi-comic, pe bună dreptate fostul consilier onorific din cadrul Ministerului Sănătății de la noi, anume psihiatrul-activist Gabriel Diaconu, deplângea starea de fapt universală prin care se taie fondurile cercetării din domeniul medical – problematica Trump vs. șoareci. Dar asta-n timp ce aplaudă constant miliardele de miliarde date întru înarmare (cu puști de puști). Interesant studiu de caz, mai ales din punct de vedere etic.
Tot destul de justificat, vedetele TV din cadrul Administrației Naționale de Meteorologie, instituție publică de siguranță națională, îmi tot dădeau deunăzi mesaje contestând organic capacitatea (autenticitate) mea de a avea amici. Atunci m-am gândit iar la Victor Petrini, amicul meu din Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, care la un moment dat zice că moartea e un fenomen firesc în natură, doar omul îl dramatizează (excesiv).
Desigur, se poate detalia faptul că Marin Preda n-a prea ținut cont de morțile înainte de vreme, cu atât mai puțin de morțile înainte de vreme fără ca acestea să fi fost planificate. Pe de altă parte, e cert că viața, așa cum e ea croită social, devine o inerție ieftină, cel mult îndulcită, după un anumit prag calendaristic.
Bunica-mea deschisese șampania când Emil Constantinescu și CDR câștigaseră alegerile în 1996. La finele celor 4 ani de mandat dădea cu sudalme desprinse fix din vremurile bulgărești când fusese deportată peste noapte din Cadrilater, copilă fiind.
Deunăzi, tot ce isi mai putea concepe era doar un tren în care se împinge rău de tot. Și mai vorbea doar cu cei de pe peronul ăla, pe mine nemairecunoscându-mă câtuși de puțin, deși se presupunea că-s feblețea ei.
Cineva zicea zilele trecute că nu moartea propriului copil e marea dramă, nu moartea părinților, nu moartea fraților, nu violarea surorilor, ci deportarea, anume sentimentul de neapartenență cât timp încă ești în viață. Mi-am adus aminte de acel kaeru basho uzitat în filele Naruto.
Nu știu dacă emitentul avea dreptate. Cert e că bunica mea, prin coloraturile ei senile, se raporta doar la impactul din acea noapte de septembrie 1940. Dragostea (:() devenise evident cantitate neglijabilă.
Și aș fi vrut să știu mai multe, științific. Dar în afara speculațiilor n-am nimic. Și mi se pare frustrant că n-am nimic concret din moment ce rasa asta a putut totuși inventa un miracol precum internetul.
In UPU o luasem de mână și ea îmi zicea domnule locotenent în sus, domnule locotenent în jos. Măcar de aș fi făcut armata vreodată. Dar eu sunt primul dezertor în cazul în care influencer-ii vor s-o țină pe a lor că pe aici nu se trece!. Ba să se treacă! Eu vreau doar să clouds, girls and rocknroll.
Dincolo de agitația cauzată de niște urlete-n noapte AJUTOR! AJUTOR!, pe care o puteam domoli doar cu mizerii precum Gerodorm, opioid pe care de altfel îl prescriu la foc continuu toți psihiatrii bătrânilor contemporani, cu girul medicilor de familie, pe mine mă enervează sintagma asta e, din moment ce omenirea s-a dovedit pe de altă parte extrem de capabilă.
Și revolta față de condiția umană e justificată, firește. Dar până și ea parcă acum îmi pălește în fața incapacității de a alina altfel decât apelând în definitiv la mâini legate de pat și la sedative, în special gândindu-mă la frustrarea pe care o simt doctorii la rândul lor legați de mâini și de picioare din cauza stadiului actual al cunoașterii.
Mama totuși a ținut ieri să zică ceva și despre concertul Kamelot la care am dus-o de ziua ei acum câțiva ani. Era turneul The Shadow Theory, ținut în buncărul ăla etern care se numește cort pe Arenele Romane (pe timp de frig) sub etichetele Băgăm-2000-în-Colectiv. Văzuse imnul SSR pe martie, recunoscuse tematica Helloween vs. Tommy. Preventiv, pe mine atât m-a dus capul.
Screams sound in the wind and rain
Stormbound on a dim November day as
Screams sound and they drive me insane
I know: what a beautiful day!
un gând muzical 