Ia să încercăm și noi: stoicism, Rawls, o fată, o altă fată, adică Două Surori ca la Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Clouds, Girls and RockNRoll.
Depresia de sărbători – sau de după sărbători (ca fenomenologie nostalgică) – este o sintagmă tare atractivă prin sferele psihiatrilor și psihologilor, fapt recunoscut de mai toate site-urile cu profil sanitar. Cum deschizi nuștiucemedic.ro, cum ți se zice sub primul banner că toate ți se trag de la sărbători. Chiar și alea bune. Ca la Ioan Cora – care între timp a devenit icoana recenzorilor muzicali din România, inclusiv a noastră, bineînțeles, din moment ce la vremea respectivă nu știam altceva în afară de Ion Iliescu și Adrian Păunescu și Miron Cozma și Tele7 ABC și Divertis și Radio Contact. Și ziare.com mai activa încă de la finele nouăzeciste. După 30 de ani, alții la rândul lor au repere cu pipeta. Desigur, în țara asta plină de căcat avem, firesc, în continuare, la postul public de radio (siguranță națională lol) tot un securist care-și zice și azi Psihologul Muzical. Iar societatea tot nu crâcnește la adresa unicei sale casete derulate la infinit.
Irene Papas repeta la infinit propozitia „I am to come/I was”, relua și Cora acum vreo 25 de ani în preambulul (?) transhumanței de zi nouă, nu că înainte nu s-ar fi transportat, tot forțat, o lume dintr-o parte în alta. Chiar și un text pe seama Aphrodite’s Child – 666 făcea pe aici ca mai intâi să se apeleze la o analogie care sigur, sigur ar bucura (da nas) revenirea de tip Rousseau. Or, un norvegian care se naște oriunde în Norvegia nu vrea visceral să fie în altă parte a măcar Norvegiei; vrea să afle, vrea să călătorească, să descopere, dar nu-și face un scop din plecare. Probabil că seniorii lor au creat alt cadru prezentului, complet diferit de al nostru, cu toate că și ei aveau și încă au tot două mâini, tot două picioare.
Iar fascinația poate că stă tocmai în imposibilitatea reîntoarcerii, de unde și ridicolul amintirilor ca titlu de glorie.
Gabriel Diaconu, de exemplu lol, acest Cornel Dinu – săritor de la una la alta – de știință, deși unii îl amplifică, numindu-l psihiatrul-reîntoarcerea(Regelui) (sau psihiatrul-patriei – numit astfel și prin optica funcțiilor și importanțelor sale – vitale – publice), după faza cu suicidul și până la ieșirea sa pe centrare la recentul protest AUR (?), intervenție cam la fel de reușită precum Florin Prunea la Kennet Andersson (în sens transmițibil, firește), ne-a povestit, deloc hodoronc-troc de data asta (ne-ar susține lumea medicală menționată), căci tematica noastră a avut loc pe 11 ianuarie, cum lui (și lui, nu doar Giuliei via DJ Project) îi e dor câteodată. Mi-e dor uneori de lumea simplă în care-am văzut lumina ochilor, începe textul său (intermediar) din care pricepem ce pricepem de altfel cu toții, gloata adică, zi de zi, fie și mai degrabă instinctiv – precum sportivii de răsunet care au succes, trecând chiar testul timpului, și fără multă carte: că tânjim după trecut pentru simplu motiv că atunci eram tineri, deci că aveam speranțe înflăcărate, vise etc., că aripile nu ne erau ciuntite cum sunt azi, cazul dramatic fiind atunci când speranțele și visele alea totuși dăinuie: nu amintirile geografice oricum de căcat prin natura lor întâmplătoare.
Adică până și lui îi e dor! Până și cineva ca el, dragă gloată, se (mai) umanizează de la înalțimea erudiției care altfel îi definește orice pas – inclusiv sutele alea de poze prezentate publicului larg, expuse mereu, mereu la fel, cu privire afectată-n zareo-ascendent, de nouă insistența cu pricina a ajuns să ne provoace chiar teamă. Din nefericire, Complexul lui Dumnezeu, cică tot boală psihică, e lesne chiar din antet (cinci cuvinte doar lol). Iar macaroana ni se taie definitiv prin ce urmează, neexistând, ca la CM PUNK sau Gelu Ruscanu, o dublare a cultului personalității care să stârnească vreo fantezie (afară de studiul psihiatric de tip eu!, eu!, eu!, eu!, eu!). Să sperăm totuși că în atare condiții psihiatrul patriei nu va cădea-n depresie precum au făcut-o mai toți intelectualii noștri de #TV atunci când internetul extins a favorizat spargerea bulei perfecte în care aceștia aveau senzația că zeificesc – cu toate că, deja, pus în fața oricărei critici (indivizi care nu se închină orbește la el), Gabriel Diaconu se vaită teribil pe… Facebook, apelând la idei pe cât de apocaliptice, pe atât de năstrușnice precum: mi se ucide personalitatea.
Oameni de felul ăsta nu par, prin ce transmit (dincolo de problemele de ordin moral), că-s tocmai dornici de ce am numi (mai) libertate. Pe ei îi deranjează crâncen orice opinie contrară, fie și argumentată solid. Ca dovadă și declaratul episod în care Gabriel făcea curățenie în mesaje, de parcă asistam la un studiu de caz privind metodologia cenzurii Suzanei Gâdea.
Personaje precum Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu au avut întotdeauna oroare de internet. Pentru că aici li se înfățișează o lume la care niciodată nu se gândiseră, o lume care nu doar că nu se închină (în totalitate) la ei, dar mai și contestă – cu posibilitatea de a rămâne negru pe alb pentru eternitate (!), în comparație cu cercurile lor de fildeș unde, înainte, băgau un pumn în gură și nu se mai afla în veci despre vreo eventuală opoziție. De-aia, probabil, la Gabriel pe pagina sa de Facebook nu poți scrie oricum dacă nu ești prieten cu el… sau cum se cheamă opreliștea aia sinistră, decupată din felul existențial al generalului Stănculescu, deși psihiatrul se exprimă complet public, fiind de altfel și o persoană publică (recent și cu funcție publică de siguranță națională lol). Că Gabriel Diaconu și Liiceanu s-au intersectat și au devenit foarte camarazi între timp e ceva ce ține și de acel binecunoscut proverb românesc ce țintește în miezul caracterului. La Diaconu trebuie doar să te închini, chiar și-n fața goliciunii vreunui cover forțat Ion Creangă, de parcă Creangă n-ar fi valabil în orice dimensiune. O și fac babele analfabete funcțional, o fac în general oamenii care citesc doar ce vor să audă.
Psihiatrul ne zice (oarecum acum) cum îi e dor să se uite la o pisică violând un șoarece, îi e dor de mirosul de fân, de mirosul de bălegar, de găini, probabil de înfășuratele alea în port popular mai ceva ca la arabițoi, căci cracii, în mod tradițional românesc, tot nu-i apreciezi (iar nici natura n-a făurit ceva mai mișto decât picioarele de fată!) decât trecând ritualuri peste ritualuri îndeobște pre-stabilite, de Ana lui Rebreanu a decis, dracului, suprem ce-a decis, deci, mă rog, că țăranul tot țăran cum ar veni.
Sau cum, în cazul meu, orășeanul tot orășean. Că și mie îmi e dor de Sailor Moon-a, de mirosul gazelor lacrimogene de la metroul Piața Victoriei, de cum căutam noi gloanțe prin clădiri cum căuta Gabriel ouă la curul găinilor.
Și una, și alta: același lucru: tânjirea după…
Dar pe cine ajută o astfel de platitudine pe care tocmai ce-a expus-o psihiatrul Gabriel Diaconu? El s-a întors, și declamă des că s-a întors (dinspre străinătate în România), deși istoria noastră ne arată că cei pe care i-a reținut au fost mereu cei care au plecat – măcar inventiv.
De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?, se termină o poezie de Arghezi. Noi l-am întreba pe psihiatrul patriei, serios, nu cum i se pun întrebări pe Facebook, de ce s-a mai întors. Din moment ce aici e paradisul nemeritocrației, chestie nu doar dovedită demult de Cioran sau Ionesco, ci și dovedită de niște fete imaginative precum modernele Alexandra sau Georgiana din Lupeni – care-i rațiunea reală a întoarcerii sale?. De ce, autocurios asumat fiind, plecăcios, mai poți avea pretenții de la sfera ce, evident, nu ți-a oferit cadrul dorit din moment ce școlile le-ai făcut prin străinătate? Că noi mai degrabă fredonăm mereu, ca la Iris – Suflete de Gheață: Hei, voi, nu vreau sa mă-ntorc!/Pentru cine? Pentru ce?.
Ei bine, tot el dă un oarecare răspuns în finalul basmului său. De la care dezlegare vom deveni încă și mai mari fani Georgiana și Alexandra din Lupeni: Suntem meniți să trăim o experiență completă, invitați să servim din fiecare fel la masa unei forme de destin. N-ar trebui, mă gândesc, să rămânem vreodată prăbușiți în regret. Și înainte de-a muri, mai degrabă ne trebuie recunoștință. Recunoștință că am trăit, un timp. Că am trăit, în timp. Și că timpul ne-a ținut, o vreme, companie.
Pentru că el ajunge la concluzia asta, după cum în același text mărturisește, că toate fazele după care îi e acum dor îl totuși țineau captiv cunoașterii, detalierii, aflării…
Cităm iar: Dar dacă nu plecam de acolo niciodată, dacă timpul ar fi stat de-a pururi în loc, toate celelalte nu se puteau vreodată întâmpla.
Eu unul nu știu dacă cineva ar fi putut vreodată mai bine sintetiza motivele esențiale pentru care fetele alea din Uricani au ales să se arunce de pe o fabrică dezafectată, ținându-se de mâini și uitându-se-n picaj la nori.
Prin urmare, tocmai psihiatrul-guru din societatea noastră actuală, cu toată iubirea declamată față de patrie, ne redă faptic, istoric, de ce țara asta nu merită niciun fel de apreciere, de ce mai degrabă ar trebui să ne ștergem la cur cu tricolorul, nu să-l punem pe post de imagine-prezentatoare. Cadrul în care te naști, oriunde pe aici, fie că miroși gaze lacrimogene, fie că miroși căcat de porc, în definitiv te obligă și la ceva ce tu nu ți-ai dori intrinsec: anume plecatul (definitiv).
Cum au plecat fetele alea, cum pleacă masiv tineri peste tineri din România, cum a simțit el nevoia să plece de la țară spre oraș și cum și eu am vrut la un moment dat să plec chiar departe de km 0 București. Ba chiar făcusem demersuri serioase-n sensul ăla, cel puțin determinat fiind de o viață de țărănoi.
Deci, dimpotrivă: suntem obligați să rămânem prăbușiți în regret! Altfel, cel mult, ascundem mizeria sub preș.
Căci cadrul în care ne-am născut nici nu ne-a oferit posibilitatea să fim ce voiam să fim, nici noi, captivi sistemului ce naște complementări disperate pe care niciun om n-ar trebui să le simtă, n-am făcut ceva serios ca alții să aibă posibilitatea asta. Sfătoși mereu, respirând un optimism gratuit, intelectuali de tipul ăsta, altfel întotdeauna și oameni de afaceri, ne confundă pe toți cu parașutele și fetițele de securiști care le calcă lor pragul pe 700 de lei (o consultație) pentru că tutele s-au îngrășat cu două kile și-au intrat în depresie. Plecăm mai repede decât 2023, au scris pe un bilet fetele alea din Lupeni. Superb! Lirism pe care nenii ăștia firoscoși nu doar că nu vor avea vreodată măreția să-l aprecieze, că nu-i în avantajul lor, nu se mai programează chiar nimeni la cabinetele lor private (e ca și cum jurnaliștii care activează-n sport vor admite vreodată că firmele de păcănele dictează majoritatea deznodămintelor sau că majoritatea sportivilor la care ne uităm sunt dopați, adică hoți), dar mai degrabă nici nu-i pot concepe valoarea din momente ce se evită șabloanele congestionate. Păi ce recunoștință față de orice timp să ai când te naști într-o cloacă fără perspective și fără să cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva? Sigur, psihiatrisme din alea răstălmăcite creangănian or merge cu Alexandra Stan sau cu Georgiana Lobonț sau cu oricine care nu-și aparține (sau alege să nu-și aparțină) – și e foarte bine dacă tehnică funcționează; o țară are nevoie și de pantofari, nu doar de visătoare (în fața cărora mereu alții au priorități sociale).
Eu puteam descoperi lumea (incipită) lui Gabriel Diaconu de la Lucian Blaga. Și atât. Aveam șansa asta. Și ar fi trebuit să-mi fie suficient. Cum te-ar putea interesa istoria războaielor fără să dormi neapărat în tranșee. Eventual să pot (să-mi pot permite) călătorii prin țară ca să simt mai abitir aromele cu pricina. Totuși, nu mi-a fost deloc, încercând la un moment dat să mă mut definitiv din buricul Bucureștiului tocmai pentru că lumea în care mă născusem nu-mi oferea cadrul să mă bucur de viață cum aș fi vrut. La fel precum Gabriel în transhumanța sa, desigur, decupată mai degrabă din versurile Vlăduței Lupău; dar noi, cei de la SSR, facem mereu efortul să ne intereseze mai mult fondul decât forma lol.
Radu Banciu povestea cândva că pupa la propriu gara din Marseille când a ajuns acolo prima oară pentru că în tinerețea sa – finele optzeciste – (doar) visa să vadă lumea.
Ok. De înțeles. Așa pupau şi cercetaşii din Attack on Titan pământul de dincolo de ziduri – deşi colcăia de crocobauri din ăia.
Dar prima noastră fată s-a născut după Revoluție. Într-un sat s-ar zice uitat de lume din Oltenia. A ajuns învățătoare.
Băi, și tipa asta, în 2000 și un pic, până la vârsta de vreo 20 si un pic, deși avea o școală, nu și-a permis să poată călători… ca să vadă și ea cum arată Marea. Marea Neagră, nu cine știe ce alte mări și oceane interesante. Marea Neagră. Peisajul adică, geometria specifică. Știa de mări și oceane doar din poze, deși mergea cât de cât serios la școală. Părinții ei nici nu cunoşteau pe cineva care cunoaşte pe cineva precum doamna Otilia Diaconu.
Cu ea mi-am petrecut mare parte din timpul primei mele… vacanțe în satul ei. Eram cuplat cu sora-sa. Sora-sa: șefă de promoție la Litere în Craiova, o fată care, fie și doar judecând după țâțe, i-ar fi fost infinit mai ușor să reușească-n viață decât tocind comentariile lui George Călinescu.
Gagică-mea era ceva mai ancorată în realitate, că de-aia susținuse transhumanța neamului activ spre București (să-mi fie virtual și profă de liceu lol) cu tot cu sora-sa pe cap, deci ea era firesc mai mult atunci la tranșat porcul, la făcut piftie, la primit colindători etc. La treburile necesare gospodăriei adică, dincolo de orice cadru simbolic.
Și cum l-am petrecut? Păi… în mare parte eu încercând să pricep pentru nu știu ce examen din stoici. Marcus Aurelius, Epictet și toți ăia. Mi se părea mie că proful cu pricina de la filos e mai ciufut, astfel că până și-n cadrul ăla îmi cășunase.
Căram după mine o cărțulie care îngloba cam toate aforismele ălora. Iar eu cu vise mari de Victor Petrini, ea mai prințesică ținută-n mai puf, evident, stăteam amândoi la gura sobei lol și citeam din stoici. Citate peste citate.
Din alea… Nu lasa puterea unei pareri sa te ingenuncheze de la inceput. Doar spune: Stai putin, da-mi voie sa vad cine esti si din partea cui ai venit. Prima data sa te testez.
Sau: In fiecare dimineata, cand te trezesti, gandeste-te la privilegiul de a fi in viata – de a gandi, de a te bucura, de a iubi.
Și toate celelalte stoicisme care, la drept vorbind, ne cam caracterizează pe majoritatea în viața de zi cu zi. Asta dacă nu suntem Georgiana și Alexandra din Lupeni. Geniile (active) fac parte din altă categorie.
Deci, vorbe mișto, foarte îmbătătoare, un soi de strămoșesc speaker motivațional. Foarte menținătoare de viață. Cu tot cu ușoara (?) desprindere a stoicilor de alte variabile lol. Dar să citești așa ceva alături de o fată nu doar cu un zâmbet bestial, ci și cu ea ascultându-te precum o… profă… determinată… Raiul pe Pământ!
Și cu toate astea s-a dovedit că pe mine mai mult mă fascina zâmbetul celălalt.
Căci atât îmi rămăsese-n minte când a venit examenul.
Examen… doar oral! care consta în așa: să spui care citat te-a impresionat. Și, dacă ai chef, să spui și de ce te-a impresionat.
Nu mi-a venit atunci în minte absolut niciunul. Intrasem eu în sală plin de idei…
Și raspunsul meu a reușit să fie doar: toate!.
Bineînțeles că pe bună dreptate din spate s-a râs copios, proful a chicotit ceva, eu eram mai transpirat decât la un meci Lazio – Roma. Mi-a dat nota 6 sau cât dracului mi-a dat și-am fugit la barul Philos lol.
N-ar trebui, mă gândesc, să rămânem vreodată prăbușiți în regret, zice acum Gabriel Diaconu. E probabil enormitatea începutului de an autohton 2025.
Mi-ar fi plăcut mult atunci să le zic despre ea, dar n-am fost în stare, deși proful cu pricina, prin însăși maniera sa de evaluare, îmi oferise tot cadrul din univers!
Desigur că-i evidentă maniera lui Gabriel Diaconu, a la Qui-Gon Jin din Star Wars, că să trăim clipa. Și chiar prin demersul SSR, tocmai asta încercăm. Însă nici nu se poate ascunde mizeria sub preș, anume culoarea fustiței Sailor Moon-ei din copilărie, clamele ei, obrajii ei ca Bubulina aia din gif-urile de azi, până și freza aia cretină de tip bob, chestii care au luat-o pe alt drum.
De asemenea, lui Gabriel îi dă dreptate scena aia cu piața din Regele Moare de Eugen Ionesco.
Sigur că viața e un miracol, nu zice nimeni că nu. Chiar Alexandra și Georgiana din Lupeni ne-au zis-o absolut. Dar nici nu-i tocmai confortabil doar gândul că doar am putut gusta din niște senzații, din moment ce nici măcar jumătate din ele nu se pot împlini – și asta din cauze ce nu-s din vina noastră. Impresia asta de ignoranță, de satisfacție sintetică, poate chiar de suficiență, cred că nu-i deloc ceva ce ajunge să, mai ales transmis din partea unei entități cu (presupus sau nu – e altceva) apel la autoritate ce proclamă zi de zi că se luptă cu fenomenul suicidal, fie acceptabil dacă amicii noștri sunt și Erza Scarlet sau Natsu. Mulțumirea cu puțin adică, exaltând orice spațialitatea doar pentru că s-a nimerit ca noi să facem parte din ea.
Sigur că și scandinavii tânjesc după tinerețe, la urma urmei de-aia acolo s-a consolidat metalul extrem, căci și ei au tot două mâini, tot două picioare. Şi-au făcut însă probleme. În lipsa altora. Cică nici n-ai cum filosofa dacă trăieşti de azi pe mâine – grecii aveau soare şi măsline.
Numai că Emil Cioran devine foarte credibil mai degrabă în arii ca ale noastre:
N-aș fi abandonat nicicând limba noastră: mi se întâmplă să-i regret și acum mirosul de prospețime și putreziciune, amestectul de soare și bălegar, urâțenia nostalgică și superba neglijență.
Dar, totuși, a trebuit să abandoneze. Pentru că altfel, la fel precum probabil preia din idee și Gabriel Diaconu: Dar dacă nu plecam de acolo niciodată, dacă timpul ar fi stat de-a pururi în loc, toate celelalte nu se puteau vreodată întâmpla.
Cifrele INS ar fi trebuit să fie suficiente pentru un soi de nouă revoluție. N-aveam neapărat nevoie de programatica lui Andrei Marga, de Colectiv, de dileala cu alegerile, de rahaturile alea de posturi TV sau de toate dramele de zi cu zi. Exodul masiv, mai ales cel din rândul tinerilor, ar fi trebuit să vorbească de la sine. Plecarea aia, deja spectaculoasă, e o revoluție în sine. Iar sentimentul desprinderii a existat pe aici de când avem date de literatură, în ciuda faptului că modernitatea, de exemplu prin intermediul celor 23948234823948230948234 de posturi de muzică populară, face apologia gliei strămoșești. Dar nu mai cred că avem parte doar de așa ceva, în lipsa oricăror alte alternative, doar din comoditate (lipsă de cultură – prin excelență lipsă de curiozitate), așa cum probabil m-am hazardat să etichetez până acum, ci și pentru că marea noastră belea sunt jumătățile de adevăr. Adică Vlăduța & Viorica Macovei & restul bunăciunilor îndeobște contoșmănate & co., de exemplu, proslăvesc curtea cu wc în curte (drăguț, e totuși o reîntoarcere unde cât de cât au deschis ochii), dar, din moment ce o fac la TV, denotă mutarea lor cumva și disperată la oraș. Or, ăsta e apanajul țărilor de mâna a șaptea. Prin Nigeria ce se mai împing azi copiii de țărani pe la o adunare de la centru ca să pună mână pe 3 dolari și ceva de mâncare, majoritatea ajungând realmente morți în demersul cu pricina.
Unén s-ar traduce (din finlandeză) oarecum ca: ei se unesc. Nu neapărat sub formă imperativă – cred… finlandeza mea fiind complet zero; e ce-am reușit să înțeleg din traduceri și forumuri. Deci, gașca asta ce tocmai a debutat în 2025, s-ar putea translata mai degrabă ca Da Seama, având ca materie primă-n sensul interpretării și single-ul… Sky. lol
Katoaja, altă trupă finlandeză debutantă în 2025, prin albumul What We Witness, ridică pe fond cam aceleași… hai să le zicem tot dări de seamă. Prin Va veni sau O Să Vină (cineva), cred mai degrabă ca o formă de viitor anterior, s-ar descrie denominația trupei. Haioasă mi s-a părut o recenzie care zicea la un moment dat: (…) Stoic is an ambient piece that, while pleasant, could be easily omitted.
În fine, Ginevra, de data asta suedezi de asemenea debutanți anul acesta (în formula de față), habar n-am ce vor să spună prin titulatură. Muzicienii de acolo nu povestesc mai nimic (din ce apare-n presa de specialitate). Cert e însă că Sailor Moon-a, povestită așadar acum bătrânește prin tiparul hard & heavy, deci dulceag prin excelență, rămâne apetisantă prin apelul structural la subgenul cu pricina – și nimic mai mult.
un gând muzical 