Yasuharu Takanashi – Black Steel

Mă simt din nou obligat, obligat! lol (din nou vorba Fetei lui Nelu Ionescu), să dau o replică cetățenească și ultimului text semnat Gabriel Diaconu. În primul rând pentru că în discuția sa recentă e (și) o temă pe care noi o tot subliniem de ceva timp încoace, inclusiv mai accentuat în chiar precedenta foaie. Nu știm dacă persoana foarte publică în cauză, la activ inclusiv cu funcții publice importante, ne-a observat vreodată, dar nici nu contează. Contează că Gabriel Diaconu, din moment ce este și persoană publică importantă, marcație confirmată de însuși el prin fiecare catch phrase (anume #medicinromania), ne și obligă la orice reacție.

Pe scurt, fără a relua la virgulă fiecare propoziție, textul respectiv fiind disponibil inclusiv pe pagina sa de Facebook, Gabriel Diaconu s-a găsit tocmai acum (în urmă cu aproximativ 15 ore), după și în focurile altor teme nu neapărat false ale societății noastre (asupra cărora s-a aplecat serios, strict, în ultimele luni), dar, oricum, cel mult la fel de importante precum subiectul recent invocat – în definitiv, tot despre însemnătatea ideii de siguranță națională (umană) e vorba și, și -.

Anume: despre suicid!

Și trebuie să mărturisesc mai întâi că pe cât mă intrigă apariția textului menționat, din moment ce Gabriel Diaconu părea foarte încleștat în ceva ce nu mai vede și celelalte belele ale societății, pe atât sunt de fericit, în sensul că problematica pe care o propune, aparent hodoronc-tronc, ridică prin excelență problematica supremă, anume că o belea n-o anulează pe alta, că niște neajunsuri mari nu au prioritate, alte neajunsuri cel puțin la fel de mari trebuind, obligând!, la atenții de același calibru (tăcerea sa deja milenară pe teme ca vaccinul-celebru, Ucraina sau corupția din spitale pare stranie în ochii oricărui spirit mai puțin obtuz).

Dar să trecem la replică.

Un prim gând este că cei care se sinucid sunt fie oameni cu inteligență și/sau demnitate cu mult peste medie, a se vedea câteva dintre personajele lui Camil Petrescu, fie oameni cu o stare medicală apocaliptică, unde durerea (fizică) devine insuportabilă – de exemplu, cazul bolnavilor de cancer în stadiu terminal.

Mai mult.

Oamenii care se sinucid din motive nemedicale stricte, corpul nemairăspunzând fie să vrei, sunt oameni în primul rând neignoranți.

Ceva îi mișcă profund, se simt frustrați profund, au gânduri mai ramificate, nu se sfiesc să aibă gânduri mai ramificate. Prostul, cu atât mai puțin nesimțitul, niciodată nu va simți nevoia să se ducă dracului de bunăvoie: lasă că merge și așa.

Prin urmare, citind acest text al lui Gabriel Diaconu nu pot să nu recunosc că la o adică mi-aș pune mai degrabă ștreangul la gât decât să-l consult pe el.

Pentru că prin întreaga sa sfertodizertație recentă, deși cosmetizată ca postură de medic avizat, regăsim numai și numai și numai motive de pus ștreangul la gât.

Gabriel Diaconu nu explică deloc cum de a salvat pacienții suicidali pe care (cică?) i-a salvat. Nu ne zice nici prin ce metode nu i-a salvat pe cei pe care îi regretă.

Totul se rezumă la povestioare lacrimogene unde eu!, eu!, eu!, eu!, eu!, am diplome!, am diplome!, am diplome!, am diplome!, sunt doctor!, sunt doctor!, sunt doctor!, sunt doctor!, sunt om bun!, sunt om bun!, sunt om bun! etc.

Centrul de greutate se balansează atât de rău încât poți uita înainte de vreme cine e doctorul şi cine de fapt e pacientul.

Iar discrepanța fapte – vorbe la Gabriel Diaconu ar fi studiu de caz rece dacă n-ar veni declamat de pe soclul binefăcătorului public. În regim de jurnal sau de blog cu specificații personale limpezi, lucrurile ar fi stat mai degrabă sub simțul ridicolului. Scriind însă pentru public, pentru pacienți cum ar veni, pentru gloată, ca să-l cităm pe Gabriel, persuasiunea emisă strident îşi pierde farmecul din cauza insistenței bolnăvicioase.

Ne-ar fi interesat, mai ales de la înălțimea sa publică, ceva infinit mai concret. Ceva ce să ne convingă cu adevărat că mai e de stat pe aici.

Băi, cum ai făcut? Ai zis aia, pacientul a reacționat așa (mai ales că tu, din start, ne anunți în postare că dai voluntar din casă!)… după care pacientul a reacționat așa, tu ai făcut ailaltă… ceva… ca-n testele lui Ramachandran!

(Că te cheamă unii, domnule consilier onorific la Ministerul Sănățătii, pe la niște științele cogniției din filos cu teme Ramachandran. Și zău că scările de valori, firesc, s-ar dinamiza! Măcar că acolo n-ar fi vorba doar despre dat like ca oaia si nici despre ăia de te pupă-n cur – orbește, că și pupatul în cur are nuanțe dacă-i vorba de Evgenia Medvedeva – pe tine pe Facebook, indiferent de enormități și/sau jumătăți de adevăr. Ar fi vorba despre chestii interesante care ne definesc ca specie.)

În schimb, Gabriel ne spune cât de mișcator e el sufletește și cât e el de medic şi de dispus să răspundă la telefon chiar şi-n plin somn de 2 noaptea. Ba ne mai spune, în subtextul plin de metafore și subtilități, cât e el de intelectual. Ne urlă, adică.

Or, pentru niște fete ca Georgiana și Alexandra din Lupeni, tocmai atitudinea asta a mediului înconjurător deranjează până la culme. Un soi de: voi aveți ceva de zis pe fond sau doar extaziați forma?.

Sau, după cum obișnuia să spună un prof pe care l-am avut la filosofie,: marea belea a societății noastre nu e tâmpenia maselor, ci prostia elitelor.

(repet, cazul respectiv îl menționez des pentru că definește – cred că realmente simbol – starea de fapt actuală, anume exodul masiv, în diverse forme, al tinerilor români)

Gabriel, ca (acest – tip de) manifest anti-suicid, nu face altceva decât să enerveze și mai tare. Să întristeze și mai tare, să frustreze. E fix cam ce tastam pe aici în urmă cu vreo 2 ani după pompoasa aia adunare televizată unde mai toate fețele publice (adiacente subiectului) se cică uniseră temporar ca să fie bine… să nu mai fie drogați, dar în care, pe fond, fel de fel de oameni cu multe ecusoane nu făceau altceva în 3 minute decât să înșire niște C.V.-uri pe parcursul a 2 și 59. Dacă aș fi drogat, pe mine conduita asta m-ar irita cumplit. Deci, cel mai probabil, mă vă apropia mai mult de belea.

De-aia eu unul am tot făcut referire la personajele animate japoneze. Și de-aia.

Pentru că niponii o beliseră rău de tot văzând suicidul infantil și adolescentin care creștea văzând cu ochii. Drama, chiar modernă, dincolo de tradiția (?) aia a lor binecunoscută, devenise o problemă de siguranță națională!

Au tot încercat programe din alea de bine prin școli și licee și facultăți, pliante colorate de bine, au tot oferit (extra) facilități tinerilor, au propus concediu obligatoriu (lol!), n-a mers. Nimic nu prea mergea, nici măcar la ei. Cauzele inițiale erau prea potente. Puștanii tot se sinucideau pe capete.

Așa că, și aici să detalieze intelectualii de ce, japonezii au decis: arta!

Prin artă, prin muzică, prin filme, prin animeuri, prin manga, prin cărți, prin dans, au pariat (au pariat așa de bine încât cam 5% din PIB și-l trag acum din exportul 9-a artă – asta-n condițiile în care grosul se piratează). Așa s-a născut (consolidat mai bine spus) fenomenul shonen, exprimat de niște Naruto, Natsu, Erza, Lucy etc.: stârnirea imaginației și imboldul demnității, al aparținerii (puterii de a visa, de a spera, numiți cum vreți) într-o formă să-i zicem expansivă, neglijând metodologia vânturatului de diplome (și atât), de parcă un puștan la anaghie ar fi vreodată extrem de impresionat de calificarea unora declamată (și atât).

Imbecilii îndeobște au văzut expansiunea celei de-a 9-a arte, datorită în special deciziei guvernamentale nipone la care facem referire, ca fiind ceva cel mult haios, desenanimistic, țărănoi cu Sandy Bell ca unică rațiune, chiar depravat.. până la satanic. Ținem să le zicem că inclusiv hentaiurile, adică latura porno, mereu conțin un basm, ceva ce stârnește gândirea – nu e doar pornografia aia brută pe care, tot Gabriel Diaconu, a detaliat-o zilele trecute la nu știu ce conferință din aia gaudeamusistică, adică emilbobistică pe fond, omițând, poate din lipsă de cultură generală (sau din curaj poate), analizele de tip hentai nipon. Desigur, până și Capela Sixtină a fost și încă mai e redusă la blestemății.

Dar de când cu mișcarea asta animată în genere, incluzând aici curajul unor Babymetal, rata de suicid la nivelul tinerilor japonezi scade exponențial de la an la an. Au fost cumva convinși să simtă viața.

Procesul e anevoios, firește. Nimic nu se poate face bătând din palme precum promit politicienii noștri (încurajați de mass-media).

Cert e că în ultimii 15-20 ani, rata de suicid în Japonia a scăzut cu până la 50%.

Unii încă se mai sinucid, dar matematica apocaliptică scade și tot scade.

De ce?

Pentru că ăia au început, totuși, de undeva. Sau au plusat undeva.

Noi, pe aici, la SSR, doar dăm mai departe. Ok, ceva ce oricum nu se face pe aici, nici măcar asta. Căci noi suntem doar cetățeni, nu artişti. Poate că totuşi astfel artiştii de pe aici, dacă mai sunt, vor încerca măcar să nu ne mai plictisească.

Și ei n-au început de la a le înșira cetățenilor și, mai ales, tinerilor diplome extraordinare, studii excepționale, ce universități au tranzitat ei în autoritatea lor înrăurită. Și-au folosit pregătirea din acele școli pentru a face, dracului, ceva.

Ăla care a desenat-o pe Erza n-a venit la incipit în fața maselor zicând: știți, eu știu să desenez! Și desenez frumos! Atât de frumos! Vai, și când am desenat la Universitatea din Tokyo (?) de se uita Sakura la mine cu jind și apoi mă suna la 2 noapte să-mi ceară ajutorul! De om bun ce sunt mă suna la 2 noaptea! Am desenat-o pe Erza că sunt om bun! Ce bună e Erza!!!!! Uita-m-aș spre #akatsuki Luna Roșie de pe steag!.

#desenatorinjaponia

Nu. Ăia cu Fairy Tail (doar) au croit-o pe Erza. După aia am văzut noi toți, liberi, ce și cum.

Și-n ultimul text, Gabriel, din trei în trei paragrafe, ține morțiș să invoce pe unde a mai dat el (veritabil sau nu: discuție paralelă), pe la ce instituție pompoasă a mai cadrat el. El, el, el. Însă e știut faptul că aptitudinile se măsoară, nu se recită – cu atât mai mult cu cât dublarea faptelor (care să ateste credibilitatea proclamată) se lasă așteptată. Sigur sunt unii care interpretează acest sintetic drept autoritate, dar izul de cult al personalității (Complexul lui Dumnezeu și cum se mai cheamă diagnosticele alea de profil) emanat în cazul de față n-ar trebui să ispitească anumiți sinucigași tocmai pentru că aceștia au înzestrările la care am făcut referire. Prin urmare, ne rezervăm (și) dreptul de a (nici) nu crede multe dintre povestioarele sale.

Iar toți pacienții la care face referire psihiatrul sunt indivizi din start cu pârghii: nu știu ce colegă de la UQAM, numita (exotică) Henriette care venise special (oh) la congresul Asociației de Prevenție a Suicidului – n.p. numai denominația asta decupată din nuvelele lui Mușatescu și zău că îmi vine să mă duc dracului – din Irlanda de Nord etc.

Mare șmecherie e să ții conferințe psihopupu în Irlanda, de Nord (! nu oricum), nu zic nu. Fie doar și pentru că stârnește întrebarea: cum de ai ajuns tu acolo?, în baza a ce?, a unei pseudoștiințe?.

E, desigur, şi ceva captivant pe acolo. Faza lui Gabriel cu imaginația, cu iadul, cu regretele cumplite, cu morții care încă mai respirau… dar prea puțin în contextul său general. Aşteptăm plusarea, că doar e un intelectual la mijloc!

De fapt, în tot textul menționat, nu găsesc vreo explicație științifică. Măcar o încercare de. Ceva articol, paragraf din nu știu ce Adunarea Comitetului de profil. În schimb, se vântură un soi de hebdomadar monocrom. Sigur că nu ne dorim nicicum să înghițim juxtapuneri cu rictus, doar pentru că așa i s-a părut unuia de-a reușit cumva să publice o carte, psihopupu nedepășindu-și până acum condiția, dar, un pic de luat lucrurile ceva mai în serios, pe lângă catarheze aducătoare de like-uri, cred că n-ar strica deloc în contextul unui astfel de subiect delicat (de siguranță națională lol), ba chiar cred că pe bune ar stârni atenția scontată.

Sau o fi la mijloc vreo tehnică deosebită specifică meseriașilor: metodologia autoflagelării – în ideea ca gloata să nu facă așa/fie ca mine. Un de soi: iată!, se poate și mai rău; iată, e păcat să plecați voi în timp ce rămâne asemenea suficiență.

Căci noi mai am fi vrut mai degrabă să le povestim fătucilor ălora din Lupeni cum pe Valentin Mureșan l-a invitat una dintre cele mai potente facultăți din Japonia ca să explice și pe acolo cum e cu Kant.

Dar Alexandra și Georgiana din nenorocirea aia numită Hunedoara? Să fi vrut puștoaicele, presupunând prin absurd că nu-și aparțineau și credeau că psihopupu chiar o știință (nu doar o adunătură de speculații) ce le-ar da o varietate în dimensiunea muzicală și locală pe care, privind toată aventura lor finală, o înțeleseseră perfect, să ajungă până la ditamai Gabriel Diaconu.

Cum ar fi făcut-o? Din moment ce Gabriel Diaconu, cu tot cu tricolorul ăla photoshopat pe Facebook spre care se uită-n zareo-(trans)cendent, oferă o consultație pe… cel puțin 700 de lei (la București!). O consultație! Una singură! Salariul mediu în România este de undeva la 5.500 de lei. Mai punem mâncarea, facturile, alte chestii – chirie sau… copii, de exemplu – și toate celelalte și… ce mai rămâne? A doua, luna viitoare! Dacă ai hâț băftălău.

Alexandra și Georgiana aveau 15 ani. Deci nici salariu lol.

Iar dacă te naști în gunoiul ăla fără perspective uitat de lume de Hunedoara și nu cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva, precum o făcea doamna Otilia Diaconu, trebuie să adaugi transportul și cazarea.

Pentru o consultație. Una singură!

LOL!

Păi de-asta ne tot încredem, datorită minunăției internetului, presupunând că-n Uricani și Lupeni mai e ceva semnal, să nu ne luăm lumina, fie și-n toată bezna, de la formatorii de opinie descoperibili acum totuși oricând, din fericire, ci încercăm mai degrabă să ajungem pe bune la Alexandre și Georgiane. Sky Sound Radio adică. Că tot n-o prea facem ține de alte și alte cauze și efecte care nu ne avantajează.

Gabriel Diaconu poate nu-și dă seama că bula comodă în care se exprimă e un motiv extrem de solid pentru ca ștreangul să fie pus definitiv. Poate nici nu i-a zis nimeni până acum cum stau lucrurile dincolo de bule de tip Romanoave (până la declanșarea nenorocirii).

Caut să nu împiedic pe nimeni să trăiască. Și acolo unde poate omul simte că nu mai are de ce, sau pentru ce, trăi, scopul meu e să-i aduc aminte. Să-i alin acele poveri care-i sădesc, îi hrănesc, pesimism, înverșunare spre sine, disperare și ură pentru existență (…) Există o altă fereastră mică. Din întuneric. Mai mereu ne strecurăm din ea, către lumină, își încheie Gabriel Diaconu textul recent.

Să sperăm că, dincolo de …Escu-ul său evident, palpabil politicianist (altfel filieră iliesciană tocmai de el bizar înfierată, realitatea demonstrând că și stângismul nostru neooriginal merge, oricum, și așa – fapt demonstrat din cretina sa declamată iubire pentru România, îndeobște spațiu al nemeritocrației), Gabriel îi mai spune omului, fie și o singură dată, adică fie și pe 700+ de lei, și cum e cu Erza Scarlet sau Lucy Heartfilia. Și cu Takanashi, că doar motto-ul său public e Psihiatru.ROCKER.Scriu.. Și, mai ales, cum e cu Natsu.