Lucy, într-un episod recent din Fairy Tail, răspunde convingător prin altfel extrem de telurica voce a actriței Aya Hiano la întrebarea de ce faci toate astea? (sau ce vrei să obții? etc.): că m-am reîntâlnit cu un foarte prețios prieten; și atunci (n.p. ca și-n alte dăți) mi-am dat seama că eu sunt eu; am tot câștigat (n.p. supraviețuit) – când eram vai morții mei (n.p.) – datorită prietenilor mei.
Urano Metoria. Așteptăm, până la următoarea aniversare, poate că mai ajungem până acolo, pe lângă hanoracele cu Erza, să primim și un tricou cu citatul ăla dintr-o Lucy determinată-n fustă scurtă. Măcar și doar pentru că noi, acum aproape 7 ani de zile, când melodia Prelude to Destruction însoțea al doilea (sau cel puțin complementa) cel mai cumplit moment din viața blondinei, după moartea mamei sale (ca absență copilărească, nu neapărat ca vreun șoc fotografic), anume ce imortalizasem și noi cândva aici, bănuiam că va veni și vremea ei. Nu că blonda n-ar fi fi fost oricum fericită și împlinită cu statutul ei de (doar) prietenă a Erzei Scrlaet. Însă bănuiam, încă de acum 7 ani, când Takanashi eludase (adică spusese ce se avea de spus la momentul respectiv) mai toată simfonia melodică metal de mucava, deși pe aici, prin Europa, îl cunoșteam mai degrabă doar noi, ăștia de la SSR, că Fairy Tail nu se intitulează Lucy fix datorită construcției fetei care mai degrabă are ca armă pen-ul ăla din tema muzicală Linked Horizon via expresiva Tsukika din opera rock Attack on Titan. Cum nici Inuyasha nu se cheamă, așa cum ar fi fost evident, Kagome. Nici Idiotul nu se cheamă Nastasya și nici Leon nu se cheamă Mathilda lol. Cultul personalității ține de alte sfere.
Prin muzica (și) Lucy din Fairy Tail am intrat la îndoieli. Dacă Mozart se presupunea că-i o muzică doar din Rai pentru Rai, iar Bach o muzică doar aflată la porțile Raiului, crâncen umană, prelucrarea lui Takanashi (cu iz modern) e cumva și, și. Foarte interesant ar fi fost de știut cum cataloga Cioran a 9-a artă la care facem referire, având în vedere rigiditatea din pictură (desen) pe care n-o regăsea câtuși de puțin în muzică. Azi niciun album muzical nu e însoțit automat și de un art cover lol.
Desigur, spirocheții menționați cu ocazia ultimei foi dedicate mizeriei ANM-istice nu-s mai puțin viabili, dar auzind-o acum pe Lucy a trebuit și eu, precum bestia Mimi, să admit că iar am stat pe o nulă din cauza jumătăților de adevăr. Pentru că spirocheții respectivi au fost înflăcărați și de un fost coleg de liceu prin care am trecut, dimpreună sau paralel, prin foc și pară. Nimic deosebit la scară universală, doar că băiatul ăla, văzându-mi apariția aia focoasă lol de atunci pe Facebook, a ținut să-mi bălmăjească cum că, bă, foarte tare!, tocmai cu un somn înainte mă visase lol. Neimportant. Important era că zicea ceva când încă mai aveam rețineri dacă să trag nemernici de mânecă sau nu; că el încă simțea nevoia să-mi spună ceva când ne-am reintersectat, fie și în peisajul cu pricina. Așa am aflat că el dovedise întrucâtva iadul prin care trecusem, în sensul că acum el cică e iubit de nu știu ce fată care îi e și soție și că are un copil căruia, sper, îi citește la fel de mult Bacovia precum citeam noi după ce o găsise pe nu știu care una în pat cu nu știu cine, momente ce l-au dus dinspre absolvirea unei facultăți spre o autodistrugere în nu știu ce barăci muncitorești din Italia care, printre alte neajunsuri, i-au cauzat și de la un punct încolo nenorocirea plămânilor ca urmarea nu știu cărui crocobaur adus de africanii de pe lângă care alesese să doarmă corporatisto-suicidal. Să se culce adică.
Nu știu cât de palpabilă e fericirea lui momentană, căsătoria (concubinajul etc.) fiind îndeobște (nu și o regulă) o cușcă sinistră, în ciuda pretențiilor purtătorilor de inele declamate de tip Keiko & Yusuke, dar m-am bucurat aflând că amicul meu de liceu a biruit întrucâtva. Că mai trăiește adică, deși moartea, dacă ar fi fost, ar fi fost de asemenea perfect de aplaudat din moment ce neignoranța ar fi stat la baza morții sale.
Or, el scriindu-mi fix atunci, m-am detonat, măcar în imaginație. Albia de porci pe care am transmis-o atunci vedetuțelor, șefuleților și directorașilor din acea instituție publică de siguranță națională dementă care cel mult ascultă The Motans și Paraziții (și cum îi mai cheamă pe ăia de sunt angajați la Dan Voiculescu), sub forma mai degrabă a unui om plin de regrete, a fost, ok, și din frustrarea stării noastre sociale generale, scările de valori cu susul în jos de la mai tot pasul. Dar a contribuit din plin și amicul ăsta al meu din liceu care îmi amintea cumva de Lucy Heartfilia.
Ei, vizații ăia ANM-istici de pe Facebook, au urlat apoi la unison, în primul rând, deși eu vag adusesem discuția, căci tematica prieteniei stătea mai degrabă-n subtext: amici!? mă faci să râd!! ai tu așa ceva?.
Sigur că greșeau rănindu-mă astfel. Și nu pentru că pe la toate colțurile aș fi înconjurat de oameni, evident. Amicii mei, în concretul din pseudodialogul cu vedetele de siguranță națională, se voiau a fi mai degrabă Natsu Dragneel, Erza Scarlet, Wendy Marvell, Immobile, Barátky, Dan Coe, muzica etc. Ele, vedetele, atât de siguranță națională, cât și de TV, pachet deja cu multe brațe prin societatea asta a noastră, n-au mai stat să le răspund despre Lucy, căci îmi și blocaseră dorința de a le zice despre cum ei îmi vorbesc despre problema agrară, eu vreau să le zic despre ea. Mi-au blocat numărul de telefon înainte să le zic că țâțele-lui-Lucy-pe-afară sunt infinit mai mișto decât curvăsăraia lor – vorba lui Natsu.
Prin urmare, cultura, educația sănătoasă în genere, cred că are la rândul ei limite sinistre cât timp nu-i dublată de un tatuaj de tip Fairy Tail. E mesianic de-a dreptul să continui lupta cât timp armele nu îți vin și din mediul înconjurător imediat. Probabil și de-aia ultima armă a justițiarilor din literatură a fost mai mereu simpla idee (născătoare) de fată.
Aș fi fost un veritabil Dragon Slayer dacă mereu aș fi putut să mă încâlzesc cu ce-au scris cândva niște morți și îngropați. Așa ar fi fost măcar rentabil. Spiritele ălora asta voiau să lase-n urmă: dorința de a lupta întotdeauna, precum zice Fata din piesele lui Nelu Ionescu. Precum zic aproape toate fetele lui Dostoievski.
Dar e bizar doar așa. Probabil de-asta între timp s-a inventat și teorema-socială a like-urilor din social-media. Adică dacă unii apasă din plin pe degetul ăla ridicat de la mână dreaptă, atunci și tu te încrezi să-ți aparții.
De-asta eu nu cred că social-media e totalmente ceva nociv. Are și laturi de exploatat. Spiritul critic e altă poveste.
Apelând din nou la aventura puștoaicelor alea din Uricani care s-au aruncat țintându-se de mână și privind spre nori de pe nu știu ce fabrică dezafectată din Lupeni, pe de-o parte mă gândesc iar la câteva dintre spusele lui Emil Cioran.
De exemplu: Numai în muzică și în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simți că mori deoarece nu mai poți suporta vibrațiile interne. Și te bucură gândul unei morți subite, care te-ar scuti să mai supraviețuiești acelor momente. Bucuria de a muri în muzică și-n iubire sunt numai senzații unice – cu toata ființa îti dai seama ca ele nu se vor mai putea reîntoarce și regreți din tot sufletul viața de fiecare zi la care vei reveni dupa ele.
Mai mult: Faptul că s-au găsit oameni care să se sinucidă din cauza imposibilității de a mai suporta nebuniile iubirii reabilitează genul uman, precum îl reabilitează nebuniile pe care le încearcă omul în trăirea muzicală. Este un criminal acel ce nu întelege și nu simte muzica, intocmai ca acel ce nu simte că ar putea face crime in astfel de momente.
Ca o paranteză, mie și acum îmi e teamă de gândul că Alexandra și Georgiana ar fi fost și îndrăgostite una de alta. Căci atunci nu știu cum de n-aș mai putea trage definitiv obloanele. Eşecul societăţii, la care am contribuit şi noi, fie numai şi neajungând la ele în timp, mai ales că fetele voiau să vorbească, este evident.
Pe de altă parte, tot Cioran zice: Nu vreau sa mor, fiindcă nu pot concepe că odată îmi vor fi definitiv străine aceste armonii.
Și: De ce nu m-am prăbușit? M-a salvat ceea ce este mozartian în mine.
Alexandra și Georgiana nu voiau să moară complet, asta e foarte clar. Ce-au lăsat dinaintea Saltului – cioranian? – a se consulta măcar almanahul Cioran și Muzica îngrijit de Vlad Zografi – readuce constant la suprafață acele fundamente despre care tocmai ce-a vorbit Lucy din Fairy Tail, despre care, prin însăși acțiunea de a scrie, a făcut-o și Cioran – și pe care am gustat-o datorită colegului de liceu menționat.
Belele despre care niște Radio România Cultural, de exemplu, nu vorbește niciodată. Sau o face cu mănuși, în cel mult arguții. Sferele intelectuale cu pricina se delimitează (declamator) de breaking news, de parcă nu trăirile pur umane au condus la nașterea artei. De parcă toți ăia de-i pupă Pândarii-n cur (ca manieristică, nu ca intelect lol) n-ar fi pornit tocmai de la trăirile noastre fundamentale de zi cu zi.
Or, a ignora ce ne este caracteristic înseamnă snobism, sfertodoctism. Apoi, ca societate, deplângem care cum putem alegerea unor Alexandre, Georgiane, Geli Ruscani sau Străini de la Nelu Ionescu. Cercul nasol se tot învârte.
Dar mai înseamnă cred și lene. Nu în sensul magnific al leneșului Shikamaru din Naruto care-n 5 minute gândea privind spre nori mult mai mult decât o face un an întreg corporatistul/fabricantul care… MUNCEȘTE!. #Concediu. Aplauze pentru pozele social-media ale Georgianei Lobonț din nu știu ce concediu exotic câștigat ca urmarea nu știu cărui efort altfel tare bizar… măcar picioarele ăleia sunt interesante din anumite unghiuri, Gabriel Diaconu e doar plictisitor. Ci într-un mod în care mersul oricum aduce beneficii imediate unor spirite care mai întâi ar trebui să încerce să nu-și bată joc de ceva ce chipurile e foarte special în univers – vedem noi după ce și cum, dar măcar să se încerce.
Neîncercând, linia curentă, altfel blamată strident la tot pasul, acum și datorită ramificației tehnologice, doar își va menține potența. Societatea n-ar cum câștiga ceva în felul ăsta. La noi, drama nu-i că lumea e rea, drama nu e Tik Tok, nu e Facebook, nu e televizorul, nu e Dinu Popescu behăind manele-n public de Revelion (măcar domnul Monica Lupşa nu torturează complet simțul ridicolului) în timp ce se autoproclamă patriotul-salvator (listele recente parlamentare lol via rezistența anonimus.ro lol), alea, pe fond, fiind niște minuni inovative umane, ci cultul jumătăților de adevăr (minciunile nu mai pot exista tare tocmai datorită esenței transparente tech) care nici nu face să pută gura, dar nici usturoi n-a mâncat. Pe sistemul comod: dacă tăceai, filosof rămâneai. Iar tăcerea la noi, după cum remarcau profeticii autentici încă de acum vreo 100 de ani, ne călăuzește pe fond. Nu mai știu dacă Cioran sau altul (Eugen Ionescu) a remarcat clar, încă de pe atunci, că fibra pe aici e bazată extrem de mult pe individualitate (incluzând aria restrânsă de tip familie), eventualele reușite (predictibilitați, liniști) nefiind niciodată rezultanta unei societăți atente, ci mai degrabă efortul (solitar) de a supraviețui ca-n junglă. Constatăm și noi același lucru. Exodul masiv (în diverse forme, unele din ce în ce mai tragice) constată același lucru, fie și fără să aibă cine știe ce biblioteci socio-politice în spate. Dar de undeva poate că totuși trebuie să se reînceapă.
Lucy n-a clădit vreun sistem filosofic. Dar nici n-a tăcut doar pentru că avea și ea ceva de spus. Se aseamănă cu Cioran. Or, tocmai netăcerea aia a ei a stârnit de când lumea – de s-a ajuns unde s-a ajuns, inclusiv la sistemele filosofice. Căci altfel rămâneam și azi la stadiul de cocoțat în copac, nicidecum pozând planeta Saturn de aproape încât noi am ajuns astfel să ne închinăm și la Fata Care Aduce Apocalipsa, adică la Sailor Saturn, mai ales prin OST-urile lui Yasuharu Takanashi care în anii 90-2000 ni s-ar fi părut complet fabuloase.
Thank you, Aquarius, for buying me the time I needed – Lucy Heartfilia
un gând muzical 