În destule discuții pe care le-am avut cu amicii mei imediați sau ancorați, una dintre principalele replici la întrebarea de ce faci toate astea? s-a folosit din anii studenției încoace și la scenele alea când mă uitam tâmpit la superstarul academic Mihail Radu Solcan cum de-abia mai cobora din tramvai și cum se oprea din metru în metru ca să mai zâmbească la păsările de pe Dâmbovița. Printre altele, adică pe lângă ce-am făcut, a fost să refuz să-mi mai dau licența, că la o adică am măcar confortul tomberoanelor bucureştene. Ca pescăruşii de la Tineretului care-s de 4 ori cât Olimpia lazială deşi mănâncă doar gunoaie. Desigur, asta a însemnat și că diverși angajatori ulteriori mi-au cerut niște explicații pe care nu le-am dat niciodată, căci mi se părea fără sens să mă apuc să-i povestesc vreunui doctor-după-3-cursuri-scurte de la vreo Administrație Națională de Meteorologie (instituție de altfel de siguranță națională) cum că mie îmi e bine așa, că n-am ce ștampile să arăt altele decât alea când la examene Solcan se de-abia așeza lângă fiecare elev (și eram niște sute), luând grav la discuție fiecare tâmpenie sau genialitate de-o scriam noi p-acolo. N-avea sens pentru că imediat credeam că m-aș fi lovit de senzații precum alea cauzate de unchiul lui Ștefan Gheorghidiu la masa aia festivă unde Ela absorbea spectacolul antitetic. Îmi trântea vreun șefuleț sau directoraș din ăla ANM-istic o gherlă de tip în vin (băutura – nu chemarea) există mai multă filosofie, preluând evident din auzite scrierile lui Platon, sau, mai rău, că amorul duce la filosofie.. și ce filosofie!, vorba gherlei sergheimizilistice Nae Gheorghidiu, de-n prezent probabil aveam și dosar penal, pe lângă marginalizarea aferentă.
Am tot zis de la un punct încolo că dacă Solcan își trăiește așa ultimele zile, boala mâncându-l evident cu fiecare duceri spre facultate, atunci aleg și eu să fac ce fac.
Dar ce am făcut?
La întrebarea asta cred că trebuie să pornesc atât de la activitatea academică a lui Solcan, cât și de la alegerile sale sociale pe care le-am mai descifrat ani mai târziu, în 2019, datorită jurnalului său – Vremuri Vechi, Vremuri Noi – publicat atunci mai degrabă ca urmarea sentimentului încercat de unii dintre colegii săi (Mircea Flonta și Constantin Vică): nu s-a spus tot ce trebuia spus.
Iar acum, considerațiile mele sunt atât cetățenești, cât și ca fost student.
Mihail Radu Solcan e unul dintre marii cercetători moderni ai României. El l-a adus în România pe Rawls. Printre altele. Căutați pe Google detalii, precum proful niciodată nu se ferea s-o facă, nici după zeci de ani de studii academice, atunci când voia să mai descopere ceva, căci nu era sfertodoct precum Nicolae Manolescu ca să se încăpățeneze în ideea că cultura e doar pe foaie de foaie – propovăduirea internautică solciană… solcanistică lol ar merita cred un studiu academic amplu, mai ales având în vedere cotidianul lol. Ideea Fluctlight din Sword Art Online mi-a plăcut cu atât mai mult cu cât Solcan amplifica dragostea dintre Kirito și Asuna. El cred că ar fi putut să stea de vorbă cu Heathcliff/Akihiko Kayaba.
În zorii lui 1990, i s-a propus atașarea la noua orânduire. A refuzat. A refuzat și înainte să facă valuri, a refuzat și până la moartea sa. Low profile, înțeleg că obișnuia chiar el să spună.
Prin urmare, apare o problemă la care n-am niciun fel de răspuns categoric. Eu nu-s nici Gabriel Diaconu, nici Dinu Popescu. Nici Lucian Sârbu, nici Gabriel Liiceanu. De fapt, toată viața lui Solcan mai degrabă sugerează rotițe mai mișcăroase.
Mihail Radu Solcan nu a vrut niciodată să ia taurul de coarne, ar zice unii. S-a ferit de FSN, s-a ferit de tot ce a fost după, deși a avut numeroase oferte, după cum mărturisește atotştiutorul lol Vladimir Tismăneanu, de a intra-n troacă cu tot cu abilitățile sale formidabile.
Pe de-o parte, eu unul îl urăsc pentru treaba asta.
Pentru că, după cum sintetiza Adrian-Paul Iliescu (coleg de catedră cu Solcan) atunci când vorbea despre Radu Beligan, am visul că ar fi fost mai bine dacă unul ca Solcan ocupa o funcție cheie în zorii lui 90 – în detrimentul caricaturilor pe care le știm. Adică, repet și eu, nu cred că minunăția teatrului radiofonic pe vremea lui Ceaușescu ar fi fost la fel de minunată dacă decidenți în domeniu erau doar niște Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu în locul lui Beligan.
Pe de altă parte, îl și iubesc.
Pentru că simpla asociere l-ar fi etichetat. Cum eu însumi îl tot etichetez pe Andrei Marga, nene care s-a băgat și-n FSN, și-n viața politică de după, cu toate că, adunat, n-a făcut la butoane mai mult de juma de an (în 35 de ani) purici, băieții și fetele de bine marginalizându-l.
Așadar, Solcan e curat și nu prea e. E curat pentru că n-a vrut să stea lângă tovarășii Ion Iliescu, Ion Caramitru, Ana Blandiana, Sergiu Nicolaescu, Stănculescu, Petre Roman, Doina Cornea etc., dar nici nu miroase foarte frumos din moment ce i-a lăsat pe nenorociți să-i ocupe locul meritocratic.
A fost bună alegerea sa?
Văzând felul nenorocit în care se prezintă România actuală am zice că nu. Totuși, el nici nu s-a închis complet între patru pereți. N-a fost învins fără să lupte.
Atât s-a putut?
Totuși n-a tăcut, n-a dat ignore, n-a banat, n-a trunchiat, nu s-a făcut că nu mai vede mediul înconjurător. N-a refuzat dialogul.
Ci a continuat să fie profesor de filosofie, unul pentru care studenții erau în acțiunile sale președintele sau regele. Cumva a fost o jumătate de adevăr de Tsunade și Jiraiya. Cu tot low profile-ul său clamat, a continuat până în ultimele clipe să studieze și să împărtășească totul cu studenții săi. Iar a fi măcar un pic Tsunade nu-i de bagatelizat într-o sferă unde dascălii văd catalogul mai degrabă ca pe o armă.
Deci, dincolo de acțiunea acelei scrieri mai intime, dincolo de studiul ca teoretician, jurnal fără mari pretenții estetice (raportat la nivelul său) care cred că prin însăși nașterea sa agita remușcările filosofului de a nu-și depăși condiția eroică, am impresia că neimplicarea sa directă în vâltoare se dorea metamorfozată-n acțiunile studenților săi. Era un fel de sensei și totodată nimic mai mult.
„Am sădită însă în mine teama de a nu cădea din lac în puț. Recenta criză a accentuat această frică. De aici și ieșirile mele extrem de rare în public. Singura activitate care mă pasionează cu adevărat este ținerea de cursuri“, zice la un moment dat Solcan în paginile amintite.
Nenea părea genul care începea să plângă dacă se țipa mai tare la el. Nu e asta o dramă, mai ales că n-a fugit în peşteri, ci a crezut în urmaşi. Însă păcatul celor din urmă s-a dovedit a fi un asemănător simț al ridicolului, conştienți fiind că abilitățile lor nu se vor putea ridica vreodată la nivelul profului, un creier ca Solcan născându-se o dată la 50 de ani. Şi uite aşa, neîncurajați de mediu, pe tărâmul ăsta dintre frică şi decență au sporit din plin puhoaiele înzestrate doar cu imens tupeu. Am scăpat până la urmă de Petre Popescu și Teodor Brateș dar am dat și ne-am tot împiedicat de clonele lor.
De aici se ramifică întrebările.
E de aplaudat faptul că Solcan n-a dorit glorie (sau inițiativă hai să-i zicem macro)? Murind fără ca marea majoritate a societății să-l cunoască. Ori e de înjurat în ultimul hal pentru că ne-a pus nouă pe umeri ditamai piatra?
Cum sună watashi wa Uchiha Madara da, cum sună watashi wa Uchiha Sarada da?
Solcan e un sfânt cât timp îl ascultăm pe Constantin Vică (sau pe tovarășul Vladimir Tismăneanu), cât timp admitem că te mănâncă porcii dacă te bagi în troacă, cât timp ne punem căștile pe urechi ascultând Wilderun sau dansând metafizic după fetele de la Babymetal. Ieșind însă pe străzi, mergând prin concerte la Colectiv, mergând pe șosele, mergând prin spitale, mergând pe la serviciu, ascultând formatorii de opinie și văzând cum acele fete excepționale din Lupeni aleg ca Gelu Ruscanu, Solcan capătă aură de diavol.
Și, după cum ar zice boss-ul prezentului, ce fac eu?. Redau niște rânduri pe care nu le-am mai click până acum:
„Mă frustrează că unii încă se simt foarte bine dacă în decembrie 1989 au avut o oarecare apropiere, fie reală sau împopoțonată, cu ce s-a întâmplat atunci. Am mai zis: aș fi vrut să fiu oriunde altundeva decât pe acolo, auzind lupta crâncenă din 21 decembrie din preajma Pieței Romane dintre unii studenți de la ASE și taburile nenorociților care de altfel au continuat să ne fie tuturor șefuleți și directorași. Altfel spus, aș fi vrut să n-o mai tot aud și pe mama de 34 de ani încoace cum povestește în midriază cum mașinăriile alea, cu sunetul specific și neprezentat ulterior nici măcar pe la paradele unde alții acum își duc copiii de bunăvoie și nesiliți de nimeni (afară de prostie), accelerau brusc prin fața hotelului Minerva de pe fostul bulevard Ana Ipătescu, actualmente Lascăr Catargiu. Că eu, evident lol, Clouds, Girls and RocknRoll, m-am alinat între timp sonor e o șmecherie, dar mama, fie și pălmuită de tovarășul Mitică Baltă (marele meteorolog de siguranță națională post-Revoluție plus star TV de zi nouă lol) pentru că voia și ea să se ducă să înjure scările de valori prea răsturnate, dimpreună cu alte adolescente de pe acolo, continuă să-și fiarbă creierii având în vedere starea de fapt.
Aveam să fiu convins că aș fi vrut să fi fost atunci undeva pe la țară, jucându-mă în țărână cu găinile. Din mândria de tip lazială gente della capitale, am ajuns să-mi doresc din toți ficații să fi fost un țărănoi. Pentru că astfel aș fi luat poate informația cu pricina mai grigorecartianistic, mai vladimirtăsmănistic, mai ca fătucile-șefe moderne din Asociația Philos (alea care când scriu un text zici că acordă Emil Bobu premiul anului) trăite până deunăzi departe, foarte departe de tamatică, în mai știu eu ce liniște cu wc în curte, adică mai detașat, inclusiv în viața de zi cu zi. Adică poate nu m-aș fi încrâncenat apoi atât de mult de sonoritățile alea infernale de printre zgomotele taburilor cu pricina. Poate aș fi avut azi mult mai multe șanse de succes și predictibilitate din moment ce afectarea ar fi fost mai degrabă teoretică. Prin imaginație, desigur, la fel de bine poate că alții au fost încă mai afectați. Dar aici nu vorbim despre inteligenți, ci despre reușiții (via sistemul educațional) de la tot pasul.
Copil fiind, am auzit bătălia aia dintre Piața Romană și sediul Guvernului, mi-au rămas frânturi din sunetele alea. Conflict băgat sub preș, la propriu, cică repede, după cum menționează niște paragrafe din eternele dosare ale Revoluției. Chestie de arhitectură. Se spune că le-a fost acolo mai ușor să-i căsăpească pe ăia, bulevardul principal fiind flancat imediat de clădiri solide (blocul Băicoianu de exemplu, prima creație din beton armat în formă de nu știu ce vapor), la nici 5-10 metri pe laterale (incluzând blocul de unde trăgeam cu urechea), pe o verticală de aproximativ 200 de metri (de unde și acceleratul taburilor la discretie ca-n GTA) decât le-a fost în zone mai deschise de tip Sala Dalles – unde unica lor soluție de VREM LINIȘTE! a fost aia care se știe.
Și nu doar mie, ci și mucoșilor de pe lângă mine. Am tot tastat despre Sailor Moon-a de la etajul de sub mine.
Ea, de exemplu, a ținut morțiș să ajungă la Teatru. Altul din preajmă, deși orfan și cu bunici securiști, dispăruți în ziua de 21 decembrie 1989, reîntorși brusc prin martie 90 cu mașini străine, a ținut morțiș să dea la ASE. Eu am ajuns până la urmă la Filosofie.
Prin urmare, ce se întâmplă azi în societatea noastră e mai degrabă culpa noastră, a ălora care trebuiau să țipe mai tare în toți anii ăștia. Noi nu fuseserăm membri Fairy Tail ca ăia care au ieșit pe străzi pe 21 decembrie, însă cert e că ne-am comportat cu mănuși ca ăia care au înființat alte Asociații, de tip 22 Decembrie, de parcă de atunci încolo mai fusese vorba despre vreo dorință autentică de a nu mai sta sub umbra neaveniților, fariseilor, reușiților conjucturali și chiar criminalilor.
E un vers la BUG MAFIA care zice e vina mea, c-am așteptat atâția ani, poate s-o schimba ceva.
Desigur, ne e mai lesne să dăm vina pe intelectuali sau cum dau eu vina pe mama zicându-i că ea, voi, cei de atunci, nu trebuia să permiteți parcursul ulterior.
Tot din categoria asta am ce am cu ăia de la muzicisifaze. Că i-au lăsat pe Partoş şi Hrubaru şi toți comozii ăia să le ia locul.
Așa și-n cazul meu sau al Sailor Moon-ei. Putem și chiar dăm vina uneori pe țărănoi, pe analfabeți, pe inculți, pe nemernici, pe imorali, pe lingăi. Dar noi ce am făcut? Fata s-a refugiat în Teatru, eu la Filosofie.
Și așa ne-am căpătat un aer superioro-tragic prin care ne mai lingem rănile și regretele.
Or, așa toate personajele sinistre de Octave Mirbeau au sporit și au tot sporit. Tupelor lor fantastic, singura înzestrare palpabilă, le-a permis să prolifereze acum și la adăpostul idealurilor democratice – transfigurând cosmic legea junglei -, nu doar la adăpostul fustei Elenei Ceaușescu (precum Serghei Mizil & friends). Fix de-asta la atâția ani de experiențe de la decembrie 89 încoace reușiții sunt în marea lor majoritate tot niște coate-goale. Altfel, unii intelectuali bocesc că nu-s remunerați ca-n Norvegia.
Am ajuns la vârsta la care și eu, și Sailor Moon-a, nu mai putem fi grațiați.
Politica e în halul în care e, mass-media e în halul în care e, societatea preferă calea scurtă deja și din vina noastră.
Nu mai putem noi, optzeciștii și nouăzeciștii, să zicem că fetele alea minunate din Lupeni nu s-au împlinit doar pentru că alții sunt răi (iar noi suntem buni).
Le-am permis ăstora să ne traseze direcții, instrucțiuni și proceduri, n-am avut curajul să-i tragem de mânecă. Cum au avut ăia din 21 decembrie București 89, de exemplu.
Sigur, și ăia au fost puțini. Foarte puțini. Raportat la scara populației. Adică niște zeci… hai niște sute, absolut toți complet anonimi până atunci, că doar nu se aștepta cineva ca Adrian Păunescu, Nicu Alifantis sau alți deja-celebri-călduți, fie și locuind în Piața Romană nr. 9 lol, să stea scut în fața fetelor de la ASE în seara de 21 decembrie. Că se întâmpla oricum ce s-a întâmplat, modificarea de regim adică, e altă poveste.
Iar, da, când totuși cineva i-a mai tras de mânecă pe nenorociți, fenomenul lui cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva, fenomenul autorității pre-stabilite lejer (Andrei Partoș etc.) sau fenomenele ascundeți-vă soțiile de prin Parlamentul actual ori, după cum mi-au zis mine nu departe de luna trecută pseudo-minerii Administrației Naționale de Meteorologie, ciocul mic și joc de glezne ca să fie bine ca să nu fie rău că te iau la răngi și topoare/vom dialoga de acum încolo prin avocați, a primat. Și iar s-a ajuns la coercitivul abject ce se presupunea că murise în decembrie 89.
Ok. O a doua tentativă de Revoluție, dublare necesară, a fost fenomenul Piața Universității. Retezat de asemenea. Zic asta pentru că soluția ar fi fost poate o nouă Revoluție, o a treia zic, pe care noi, eu și Sailor Moon-a, n-am avut abilitatea s-o declanșăm, cu toate că deschiderile post-decembriste, o nouă Constituție, apoi și internetul, ne cică puteau fi instrumente, deci și plus protecție. Noi eram cică atunci pe umerii lui Marcel Iureș, îngăimând tâmpenia aia cu mai bine mort decât comunist, de parcă toată ideologia comunistă pe hârtie ar fi fost nașpa – dar drepturile pozitive ne-au fost asamblate sub forma altor jumătăți de adevăr pe care de asemenea aveam mai târziu să le disecăm și să le înghițim cu gâlci. Dar tot n-am făcut mare brânză, chiar și chipurile impulsionați pe pielea noastră de nu știu ce valori sănătoase.
2015. Colectiv. Vechile răni din 89-90 se redeschid vizibil. Și? Păi și niște Gărzi Patriotice, de data asta haștagiste, au confiscat treaba la fel ca atunci. Și noi ce-am făcut? Păi eu am citit și mai mult Camil Petrescu, Sailor Moon-a, sunt convins, a aprofundat și cu carte de muncă piesele lui Camil Petrescu. Nimic mai mult.
Iar din moment ce noi încercăm măcar să fim lucizi spre deosebire de nemernicii care n-au grija zilei de mâine, cum de n-am găsit vreo cale, precum bizarul ăla de Călin Georgescu, să atragem atenția într-o sferă ce totuși are acum atâtea și atâtea pârghii la dispoziție? Cum de am permis ca-n 2024 în Parlament să-i avem pe Șoșoacă, pe Gavrilă, pe PSD-iști, pe USR-iști, pe PNL-iști, pe UDMR-iști și pe Gigi Becali? De fapt, cum de am permis să avem candidații pe care i-am avut în 2024 la 34 de ani de la Revoluție? Toți analfabeți, toți circari, toți farisei, toți clovni, nici domnițele pe tocuri de acolo nu mai îndulcesc situația cum o mai făcea țărăncuța Alina Gorghiu când le explica bebelușilor de după ușă că ea e în circumscripția de vizavi. Caricaturile astea au aprofundat evidente limite infernale. Mari limite, nu ca la Radu Beligan.
E o luptă publică de vorbe de 35 de ani încoace. Nu mai e ca-n comunism. Diferențele se presupune că exaltă mai binele prin excelență. Iar de când cu minunătia internetului, posibilitatea dialogului s-a amplificat! Și? Și Alexandra și Georgiana din Lupeni și-au dat repede seama că și așa nu le rămâne decât un gând muzical de pe o fabrică dezafectată.
Căci cine are pe bune ceva de spus fie nu mai are stomac s-o facă până la capăt, fie o face între 4 pereți, fie nu trece testul adevăratului președinte al României, anume Teodor Brateș: mass-media, social-media (toată, indifierent de tabere).
Dar cum de Teodor Brateș a trecut în asemenea hal testului timpului? Noi credeam atunci că Marin Preda ăla wanna be se va duce dracului, că de acum Victor Petrini nu va mai sta în umbra analfabeților și fariseilor.
Brateș a apărut de zi nouă după 21 decembrie lol.
Adică după ce se terminaseră foarte, foarte izolatele momente revoluționare din 89. Desigur, poate că, dintr-o frustrare legitimă, unii s-au mai luat la harță cu securiștii și după. Doar că deja nu se mai știa exact inamicul, cum studenții de la ASE din 21 decembrie știau exact cine e în fața lor.
Nu ei sunt de blamat în primă fază, nu coțcarii, căci pe ei atât îi duce tupeul. Ci mai degrabă noi suntem de blamat, eu și Sailor Moon-a. Ăștia s-au strecurat printre noi, noi zicând mereu că decență, că loc de bună ziua, de noapte bună, că afabilitate, că rangul dialogului, că ei de jos oricum nu ne vor înțelege pe măreții noi de sus, și așa s-a ajuns ca ușile unor individe precum Alexandra și Georgiana din Lupeni mereu vor fi trântite-n nas de Tanțe, Catrine, Șerbane, Irimești, Mălâi și Crăciuni și cum îi mai cheamă pe ăia care cu siguranță nu sună deloc precum sună Anna Stanislavovna Shcherbakova.”
Diferența e că eu, nici prin Sky Sound Radio, treabă pe care am născocit-o și ca urmarea jurnalului Vremuri Vechi, Vremuri Noi: „Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a‑ți face un nume în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual“, nu am ajuns în timp la Georgiana și Alexandra, în timp ce Solcan a ajuns poate și la mine. Sau cum a ajuns până la urmă și la mine teatrul radiofonic fără de care eu căpiam rău de tot prin viața asta.
Tot jurnalul ăla, stând gușat cu sprâncenele aproape date peste cap în fața metodologiei din acea instituție publică de siguranță națională pe care am tot menționat-o aici, a plusat în visul SSR – măcar lărgirea orizonturilor.
Sau încăpățânarea unui oarecare om de rând, ca la Nelu Ionescu.
„Am fost la ședința Societății Române de Filozofie Analitică. Domnul președinte Pîrvu a pledat pentru oportunitatea organizării unui congres românesc de filozofie analitică. L-am contrazis. Avem nevoie de reuniuni mici pe teme precise. Reuniuni care să producă filozofie.“, a fost un alt extras din Vremuri… de care ne-am agățat foarte mult de la un punct încolo.
Dar mai departe?
Georgiana și Alexandra îmi pare azi că pur și simplu n-au avut băftălăul să-l cunoască pe Solcan. Că nu li s-a oferit câtuși de puțin cadrul s-o facă. Să fim sinceri, eu am pornit cu avantaj nativ, vorba lui Rawls lol: m-am născut în București. Dar fetele alea cum să treacă peste niște avalanșe interioare fiind geografic atât de departe de sensei?
Nici nu aveau firea totală a lui Solcan, o fire unde izolarea nu compensa. Ele erau ele, cu tot cu neajunsurile lor, la fel cum și Solcan era el cu tot cu trăsăturile sale.
Numai că riscul anulării altor solcani vine tocmai din solcaniada vociferării cu pipeta. Deoarece Solcan avea, în definitiv, să nu se adreseze tuturor.
Dar apetența profului pentru internet, născută evident pe la finalul vieții sale, a venit și din adevărul că prin invenția asta se poate ajunge chiar la toată lumea. Îmi pare acum că proful a înțeles și n-a înțeles deopotrivă excepțional lumea în care trăiește. Definiția reformei aici însă, în sensul de dicționar, e captivantă.
În orice caz, activitatea academică excepțională a lui Solcan, despre care însăși Ela parcă avea să-l întrebe retroactiv pe Ștefan ce vor filosofii ăia?, se amplifică prin acel jurnal la care amicii săi au concurat post-mortem în sens public. Nu știu dacă Vică și Flonta au vrut astfel să-și mai tragă un ban (sau glorie sexy) sau dacă au vrut să fută-n gură zicala că nu există prieteni, ci doar momente de prietenie. Habar n-am.
Interesează mai mult că demersul, toată povestea adică, cam ca la Urameshi Team, pune rotițe-n mișcare. Or, mie asta mi se pare azi necesar.
Bun, trecem peste lacrimogenismele alea că Ada n-a mai apucat să-și ia nuj ce diplomă înainte să crape ta-su. Înțelegem că și facturile trebuie plătite (alții de prin facultatea aia ne tăiau din elan la fiecare seminar cu tânguiri pe seama fluturașului de salariu- de parcă noi construisem lumea cu pricina) și că Solcan era plin de regrete, căci nu era deloc imbecil. Fata cu pricina, dacă e ceva de capul ei, dacă are ceva din Georgiana și Alexandra din Lupeni, a priceput cu siguranță ce era de priceput din Mihail Radu și fără dramolete.
Am fost de față când Solcan, la o deschidere de an universitar, a zis: am să încep cu o încurcătură – filosofilor le e foarte dificil să răspundă la întrebarea: cu ce vă ocupați?.
Unii de pe la catedrele Adunării Comitetului s-au foit strident, ăia din anul 1 se uitau intrigați unii la alții, iar noi așteptam realmente să pice o bombă din cer.
un gând muzical 