În liceul meu retard, căci așa se întâmplă pe aici dacă nu cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva, o profă de română, aflată în pragul pensiei după ce contribuise destul la niște manuale de profil adulate și azi, la prima mea teză corectată, m-a întrebat ce dracului caut pe acolo în loc să fiu la facultate.
Înlocuitoarea, la primul ei an de predat (blondină cu țâțe mari venită-n glorie autentică din postură de olimpică și șefă de promoție la niște litere ceva mult mai puțin Pielenești), tot după o teză, avea să-și ardă aproape un deceniu existența prin preajma mea.
Prin urmare, acum, la bătrânețe, și de-asta am ajuns la concluzia Clouds, Girls & RocknRoll de la orele fixe Sky Sound Radio. Nujce X.rocker.scriu. n-are nevoie de validări, nu la foc continuu oricum, ci doar de continuări.
Cu atât mai mult cu cât tot în context găsisem cetățeni care la rândul lor băgau în buzunar: fie știau gramatici de limbi străine cât să nu se rușineze deloc la vederea Adăscăliței, în ciuda faptului că zilnic mâncau mai degrabă împingând stivuitoare, tiriști, după cum le-ar spune azi onorificii psihiatrii.rockeri.scriu din social-intelectual-media, fie recitau istoria imperiului Incaș doar din pasiune, deși atunci mâncau suflând în nisip pe la nuj ce fabrică de sticlă, fie pur și simplu nu voiau să se dea cu comoditatea ălora de cunosc pe cineva care cunosc pe cineva, preferând, fie și ca fete frumoase, să plece pe străzi la 4 dimineața printre haitele de câini de atunci ca să facă covrigi pe la nuj ce patiserie.
Campioni. Idoli. Eroi., după cum ar scrie Gabriel Diaconu. Sau Dan Filoti.
Dincolo de faptul că tot văd eroi și idoli și campioni care îndeobște cunosc pe cineva care cunosc pe cineva de ajung timbre, mai ales aici unde nu există baze meritocratice, nici măcar infrastructurale, mai văd și intelectuali onorifici de prin ministerele noastre care vor agresiv să se valideze, probabil și dintr-o lipsă acută a sistemelor de valori, lacună pentru care noi, ăștia mai mici, cu siguranță nu suntem vinovați câtuși de puțin, căci nu noi am construit lumea de față, doar ne-am trezit în ea, ecusonații anulând automat restul, deci și niște multă viață din jur, ce n-a putut face nuj ce nșpe ani de medicină.
Și nu că nu s-a putut din rațiuni native, neajuns pe care prin excelență niciun psihiatru veritabil nu l-ar lua la mişto, ci pentru că lumea era făcută de așa natură încât nu toți porneau cu șanse egale. Unii trebuiau să și mănânce, la propriu, fără a avea siguranța stomacală conferită de băftălău, vorba lui Rawls. Unii au făcut bicepși la gingii la cât au tras cu dinții pentru că nu le lăsaseră nimic părinții, cu atât mai puțin ăia nesecuristoidali.
Nu ne interesează acum de ce.
Ne interesează că favorizații sorții, vorba lui Rawls, dau rău de tot cu mucii în fasole atunci când se autopoziționează demiurgic peste toată gloata, de parcă gloata cu pricina, în totalitatea ei, ar fi vinovată pentru starea de fapt în care se scaldă.
De unde știm că un copil din Burundi n-ar revoluționa medicina dacă i s-ar da șansa? Dar nu i se dă. Moare ca parte din gloată, de scorbut sau mâncat de hienă, înainte să știe ce e aia o instituție academică.
În loc să se bucure de șansa cu pricina, să lupte pentru mai binele pe care de altfel îl declamă-n fiecare text, având oportunitatea cu pricina, favorizații doar mai dau un șut în cap ăluia care și așa e la pământ.
Cazul Gabriel Diaconu, de exemplu.
Intelectualul psihiatru deunăzi parte onorifică din ministerele României.
Care ținea morțiș să facă mișto zi de zi de tiriști aproape la fiecare postare, în ideea că astfel s-ar extazia suplimentar facultatea lui de medicină, că astfel s-ar întări nuj ce sisteme de valori.
De parcă tiriștii ar fi vrut să-i ia locul precum Vișinescu lui Victor Petrini.
Circ.panaramă.fantasme.
Noi, naşpa, care am ajuns să facem Filosofia, nu dăm deloc pe spate în fața sanitarismului. Prietenii știu de ce. Dar și dacă n-am fi ajuns la Filos, dacă am fi ajuns tiriști, care ar fi fost problema?
Tiriștii sunt în general oameni extrem de responsabili, abili, capabili nu doar să priceapă mai multe limbi străine, ha!, natura meseriei lor, ca să știe, dracului, pe unde s-o ia, dar și să ne ajute ca să avem o viață mai bună, multe dintre lucrurile pe care le privim în jur chiar acum fiind aduse – întregi – datorită lor.
Inclusiv niscaiva seringi ca să poată unii să fie Eroi în Halate Albe (şi destui chiar sunt, fie şi filtrat competent), inclusiv tricoul ăsta cu Erza pe care-l am acum pe mine – Erza fiind o pastilă mult mai utilă decât orice instrument predefinit ce înlesneşte la culme meseria de psihopupu, fie și recomandând un antidepresiv comod din nuj ce Articol, Volum, Paragraf – a fost adus de un tir. Din Portugalia cică. Și zău că-mi dă așa o bucurie, tricoul adică lol, încât n-am nevoie să plătesc alte sute de lei pe la nuj ce cabinătuț din Medlife pe sute de lei, în condițiile jalnice ale puterii de cumpărare autohtone, ca să-mi vărs depresia socială cauzată de neprotejarea și neîncurajarea imaginației unor fete cu stofă de lider precum Alexandra/Georgiana din Lupeni sau Alexia din Șura Mare.
Marea dramă e cum de totuși Gabriel Diaconu a ajuns azi onorific în ministerele României când, zdravăn la cap, mai degrabă eu sau colegii mei din liceul ăla am fi meritat măcar să se dea un concurs pe bune. Măcar noi sufeream de cultul personalității atunci când era cazul.
Era în liceul meu o puștoaică de nici 20 de ani care se întâmplase să fete un copil chiar mai de tânără. Și venea cu bebelușul la ore că n-avea cu cine să-l lase. Ca să poată să-și termine liceul. Voia din tot vaginul să facă treaba asta! Mămica ei nu fusese specializată peste hotare în anii bolşevici lol, deci nu-i dădea la lejereanu mâncărică la pachețel. Și totodată să aibă grijă de mucos.
Păi aia e campioană, eroină, la o adică idoliță! Nu memoratorii de scheme predefinite.
Și de unde știm că fata aia n-ar fi putut fi o doctoriță fabuloasă? Nu știm. Că nu și-a permis băftălăul să memoreze tratamente predefinite peste tratamente predifinte cu stomăcelul plin – esența facultății de medicină cu care azi unii ne scot bizar ochii. Ea nu avea perspective automobilistice de la mărimuri. Deşi măcar fi-su merita o trotinetă pentru simplu motiv că era copil.
Asta o face gloată? Tiristă? Până la un punct tupeistic poate că da. Dar, după cum ziceau tâmpiții ăia din Edguy, call me a fool and I`m proud to be. Asta strict apropo de latura rocker.scriu. din zona psihiatrilor. onorifici. social.media..
Ca un îndemn, da, ar însemna să intrăm mai adânc pe teritoriul eticii. Fata aia putea să fie pipăită lejer de starurile sociologice de TV, să dea și ea la școlile de jurnalism prelipceneşti. Adică să se flendure pe aceleaşi scaune pe care după reclamele la firmele de păcănele se tot flendure Onorificii. Dar n-a făcut-o.
Eu un semestru cel puțin am dat pe acolo doar ca s-o văd. Pe drum ascultam Hardline – Love Leads The Way. Că noi ştiam cine sunt Axel Rudi Pell şi vocaliştii săi. Alții încă se complăceau în AC/DC. Dar să ne apucăm iar să cităm din Kant și din Mill… am obosit foarte tare.
Mai interesant acum e că cantautoarea Anna Blue, cică muziciană adnotată emo care a preferat mereu să-și divagheze identitatea, zicând că muzica e mai importantă, având deloc fetishuri pozare Denis Alibec gen precum psihiatrii.rockeri.scriu., e discutabil neemo, în sensul cunoscut de prin TV-ul român, fireşte, la noi neexistând nici presă curajoasă, nici presă lucidă – subgenul emo neavând de-a face cu vreun manifest strict suicidal.
Totuşi, Anna Blue, în conceptul ei muzică-imagine, poate cea mai reuşită combinație de A-ha – Take on Me şi DJ Project – Suflet Vândut, presupunând că cineva ar fi vrut vreodată să gătească aşa. pe aici poate într-adevăr da o notă de mare resemnare. Căci personajele ei din videoclipurile oficiale amintesc atât de mult de iubirea dintre membrii echipei Urameshi!
Or, în România zilelor noastre, versurile de pe un Silent Scream sunt mai mereu luate la mișto, dacă nu chiar de-a dreptul ascunse sub preș: de-ți vine să te duci dracului prin fabrici dezafectate şi să te uiți la nori.
un gând muzical 