Era să zic trei muzicalități. Sau trei eufonii. Dar noi, Doamne Ascultă!, vorba ălora de la Hora TV, nu suntem nici tovarășul Ștefan Alexiu, nici tovarășul Gabriel Liiceanu. Așa că alegem doar trei, presa muzicală serioasă din lumea asta apelând la condensări atunci când se vrea neapărat vorbitul despre ceva fără însă a se simți fie tragerea mâței de coadă, fie vreo analogie prodigioasă. Iar metodica cu pricina nu ni se pare deloc nașpa, comodă, mai ales atunci când muzica e aia care contează cel mai mult, deci darea de seamă a unei seve de zi cu zi.
Am mai scris noi Trei Albume. Acum, nefiind vorba doar despre discuri, zicem Trei ca să ne putem agăța de niște euforii. Îndeobște, alegem doar să adăugăm in playlist-ul SSR ce credem că merită ascultat din recent (din ce reușim și noi să descoperim, firește). Dar întotdeauna am avut senzația că nu-i suficient, mai ales că, prin excelență vorbind despre un post de radio, respectivele mostre pot fi ratate, descoperite foarte întâmplător sau pur și simplu ignorate din varii motive – nedrept din moment ce avem convingerea că adaosul nostru mai mereu merge mână-n mână cu stofa.
Așa că de azi vom insista cu găselnița Trei. De fapt, cu sugestia presei muzicale serioase. Iar noi cum suntem consistenți prin însuși demersul zilnic SSR, probabil în timp vom depăși numărul de foi Rusia Azi X. Nu de alta, dar unii au de ce să danseze.
Și să începem cu domnișoara Maria Ilie.
Despre care, dând o căutare pe blogul de față, am mai tastat cândva. Nu mai eram siguri… și fără vină noastră. Vina e a compozitorilor noștri care încă n-au fost în stare s-o exalte!
Nu vom relua insistența de atunci. Mai important e că puștoaica aia a fost în weekend-ul trecut parte din așa-zisa imensă finală a tinerelor talente vocale muzicale de la TVR.
Și ce a atras atenția acum e nu atât noua ei prestație vocală senzațională, cât cei care s-au gândit să-i aleagă piesa Creep de Radiohead.
Deci se poate, tovarăși! Se poate! Hehehe
Radiohead mai niciodată nu a trecut per total niște bariere totale. Există de pe la mijlocul anilor 80 și doar un moment MTV-ist a captat. Dar, din punct de vedere vocal, exprimarea grupului britanic a fost mereu futere totală: e crâncen să cânți punkul experimental tras din Thom Yorke!
Or Maria, la nici 13 ani, a avut momente pe Creep-ul ei în care, poate și pentru că timbrul ei natural adolescentin accentua mesajul artistic respectiv, nouă ni s-a părut chiar mai credibilă decât Yorke. Ne-a amintit mult de puștoaica Kala Scarpinksi cântând Pull Me Under (Dream Theater.).
Cu Maria Ilie se poate face o trupă senzațională dacă există un pic de curaj creator. Tipa îți poate cânta aproape orice! Deci se poate jongla cu noțiuni foarte variate. Cam ca Darya Rorria. Poate nu chiar acum, dar peste vreo 5 ani cu siguranță, vorba tovarăşei locotenent-colonel Sanda Ladoşi. Pe noi nu ne interesează cât de mult poate Maria să imite pe nu știu cine, cât ne interesează abilitățile ei de a fi vreo autohtonă Suzuka Nakamoto. Fata plusează şi ar fi o tragedie să se rateze încă o şansă. Mingea e în curtea specialiştilor.
Ladoși judecând-o muzical pe Maria. Lol Ca şi cum eu l-aş judeca filosofic pe Valentin Mureşan. Sau cum Dinu Popescu sau Gabriel Diaconu m-ar judeca pe mine oricum.
Mai departe: noul disc Dark Tranquility.
Pe DT eu unul, spre deosbire de colegul FF de la SSR, convins fiind de importanța pioneratului (în speță subgenul melo death metal), i-am luat mai mereu drept tentative prin care s-au înflorit niște Disillusion, Insomnium sau In Mourning.
De altfel, din cele deja 13 albume de studio, pe mine m-au înlăcrimat până acum doar două: Damage Done și Fiction. În rest, DT mi s-a părut că forțează nu știu ce spleen. Chestie pe care n-am simțit-o deloc pe Heart Like A Grave marca Insomnium. Acolo totul sună, ok, emfatic, păcatele intrinseci ale subgenului în cauză, dar oricum mult mai sincer. Adică pe Insomniulul de dată recentă îl poți pune-n căști fără să te gândești că neapărat tragi mâța de coadă.
Ei bine, Endtime Signals, noul disc DT, are foarte multe momente credibile. Versurile sunt la fel de tâmpe căci melo deathul are limitele sale umflate… sau… nu neapărat tâmpe, dar prea stridente chiar și pentru puștoaicele cu iz neînțeles. Pentru versuri există Wilderun, nu Dark Tranquility.
Nu că puștoaicele și puștanii de aici – care-și aparțin – n-ar fi neascultați prin excelență. Tocmai de-aia poate noul disc DT m-a prins în ciuda afectării ascuțite: starea noastră de fapt. Dramaticul și dramoletele grupului suedez mi se par că sunt în concordanță cu situația noastră. Astfel îmi sună mișto, dincolo de compoziția în sine.
În fine, gașca francezo-italiană Attractive Chaos.
Care tot încearcă de vreo 2-3 ani să iasă în evidență.
Pentru noi a ieșit anul trecut. Piesa Won & Lost, versul You push, push → son “ou”.
Bine… ca să fim exacți, vocalista Emma Elvaston are ceva din Elena Baltagan. Ce zice franțuzoaica pe acolo, precum Ellie White, are-n muzica AC romanța solidă pe care o avea și buzoianca noastră-n DJ Project – în mimic ceva mai autentic.
un gând muzical 