Ultima imagine la care m-am uitat ieri, coborând din autobuz, era o tipă destul de împopoțonată care totuși își notifica un top cu Metallica. Întâmplare oricum mult mai credibilă decât notificările convenabile drept introducere de texte etatiste pe care ni le spun mai nou psihiatrii.rockeri.scriitori, nu?.
Habar n-am din ce generație o fi făcând parte puștoaica respectivă cu și cercei luați parcă de la Bijuterii TV. Cum s-o denumim? Anacronică???? Nah! Incongruentă? Parcă ar mai merge dacă nu era toată un zâmbet. Ne mai gândim…
Cineva mi-a sugerat că terminologia denominativă psihiatru.rocker.scriu amintește mai degrabă de vremurile când fetele purtau tricouri cu HIM și chiuleau de la școală ca să intre pe mIRC. Și noi urmăm o teză-sinteză-antiteză de mucava, dar atât putem ca cetățeni banali. Când în schimb intelectualii declamați la fel de Articol, Paragraf, Volum, Adunarea Comitetului așa gândesc autentic, ce le-am mai dat-o-n concluzie, frate!, spectacular!, îți cam vine să te duci dracului.
Altcineva mi-a sugerat că vremurile respective erau de fapt mult mai autentice decât ce declamă toți luptătorii cuminți-în-versuri din anii comunismului, azi purtători de chipiuțe ca RocknRolf de la Running Wild, deși ei niciodată n-au depășit stadiul Nirvana.
Iar alții zic și azi că generația Hammerfall, puștanii din anii 2000, a avut neajunsurile ei (culturale aproape dezastruoase). De să ne pape Manowar și alta nu.
Naiba să mai știe.
Acum, la bătrânețe, da, nu mai pot lua chiar de bună The Dragon Lies Bleeding, dar, asta e, nici nu pot uita săruturile și plimbările cântând amândoi Come across to the Promised Land, Close your eyes, I will take your hand etc. Plus că Natsu şi azi îşi aparține ceva de speriat, chiar şi de speriat pe Lucy. Și nu, nu e vorba de Sailor Moona de lângă bătălia de lângă ASE din noaptea aia. Diversitatea e fascinantă dacă o mai apuci dracului.
Cert e că eu, la finele anilor 90, deci având cât draculului… vreo 15 ani?, am ascultat albumul Glory to the Brave. Primul disc Hammerfall.
De atunci încolo s-a nimerit, pentru o destul de bună perioadă de timp, să trăiesc tot soiul de amintiri interesante pe piesele suedezilor. Prima fată care mi-a dat cerut nicknameul de pe mIRC a fost una de mă văzuse bolborosind Always Will Be prin fosta rockotecă de lângă magazinul Muzica. Aia de la subsol… că erau două, la aia de deasupra aveau acces doar baticuții lui pește prăjit cu Pink Floyd pe piept. Luați însă un pic la nişte Syd Barrett se uitau la tine ca muta la semnal. Auziseră şi ei de The Wall. Deci, da, probabil că până la urmă fac parte din generația Hammerfall.
Şi câte drumuri a mai făcut mama până la Muzica, doar, doar o mai prinde vreo casetă cu albumul Crimson Thunder pentru fi-su! Pe care bijuterie aveam apoi s-o dau uneia de îmi fusese colegă 8 ani de gimnaziu fără să ne zicem nimic. Ne-am zis după. Închişi noaptea prin subsolurile de la metroul din Piața Romană.
Astea-s amintirile noastre, bă!
Sunt curios dacă din astea au şi baticuții fii de securişti trimişi să memoreze Paragrafe prin străinătate care acum ne zic că-s psihiatrii.rockeri.. Că noi scriu. că ştim zdraveni la cap că măcar avem de ce. Dar ei niciodată nu răspund gloatei. De fapt, ei mai degrabă amintesc de etichetele golănești ale lui Ion Iliescu decât de nu știu ce lume liberă. Poate ar trebui să ne facem insigne pe care să scrie nea Costel sau nea Vasile.
În mod normal, eu şi fetele alea ar fi trebuit azi să fim onorifici prin Ministere în locul descendenților securistoidali. Ne încălzeşte să cântăm/tastăm cum Unicorn(elia) soaring the night ca-n On The Edge of Honour, dar asta pentru că putem, nu şi pentru că doar asta ne-am dori.
Discutabilă și atunci, probabil și acum, de melomanii care s-au nimerit a fi cu ștaif la vremea respectivă, muzica HF totuși a însemnat ceva pentru ăia care se descopereau la o pubertate altfel marcată de tot soiul de aberații crâncene din mediul înconjurător pe care zeci de ani mai târziu aveam să le punem în context și-n paranteze.
E o explicație foarte socială pentru care o trupă ca Hammerfall a prins atât de mult la tinerii noștri optzeciști și nouăzeciști. O găselniță pe care suedezii probabil n-au plănuit-o, probabil n-o cunosc nici azi, dar care s-a nimerit ca-n relația aia muzică-imagine din zona noastră, cu stilul (limitele) vocalistului Joakim Cans ca analogie, să se potrivească teribil trăirilor noastre.
Desigur, nimeni n-a stat vreodată să asculte ce avem și noi de spus în sensul ăsta. Atunci, noi, tinerii cu pricina, fie eram de căcat că nu eram experți în King Crimson, fie știam că la un moment dat îi vom băga-n buzunar în materie de fix King Crimson pe toți cei care se amăgeau cu mica lor avere de atunci cunoaștere în plus pur contextuală și destul de mitificată (casetele de la Piața Romană în ciuda nu știu căror oameni răi ce vânau binele etc.). Ne doream din toți ficații să-i facem cândva praf!
Situația există din plin și azi. Tinerii nu-s întrebați mai deloc, iar când sunt ascultați se întâmplă pentru că, din varii motive, au fost cooptați de monocoloratură – care pe unii puștani îi deranjează teribil căci nu-i în firescul naturii lor. Mi se pare interesant că haosul vremurilor mele tinerești, alea pe care le tot melodramatizez și eu cu orice ocazie, oricât ar fi fost de nașparlii, parcă totuși dădeau voie, tocmai datorită incertitudinilor majore, unei aparțineri mai tari. Probabil astfel se explică fenomenul Hammerfall din rândul tinerilor români de prin preajma anului 2000.
Prin urmare, acum, cu ocazia noului disc Hammerfall, nu putem să nu speculăm că Alexandra și Georgiana din Lupeni sau Alexia din Șura Mare poate ar fi trăit și azi dacă se nășteau în niște lumi cu mai puține definiții categorice. Acum e plin de definiții categorice. Atunci, paradoxal, în haosul nostru social, de ne divorțau părinții mai ceva ca-n descoperirea forțată din timpul izolării Covid, mai ziceai și ce simțeai că vrei să zici. Că erai și atunci tras prin filtrele cunoscătorilor fricoși să nu-și piardă statutul de cunoscător, deh, vremurile ce favorizau avuția casetelor, totuși nu simțeai teama asta de azi ce te face să nu-ți mai intrii în piele dacă nu ești în concordanță cu ziscerile nu știu cui urmărit pe Facebook. Ascultam fericiți Hammerfall, purtam mândri tricouri cu HF pe străzi, chiar și dacă eram puși la zid de cunoscătorii de Frank Zappa din scutece – aveam tot mai târziu să aflăm că acuzatorii FZ de atunci nu erau decât niște filfizoni speriați de noua generație, de nou, precum mamele lor de metrou erau speriate că credeau că metroul e Satana. De parcă le-am fi luat cumva gloria, idioții n-au fost interesați să priceapă că deschizându-ne orizonturile, stârnindu-ne, fie și fără voia lor, vom ajunge la un moment dat măcar să-i iubim pentru pasiunile lor. Sunt curios dacă cei de după noi vor spune același lucru. Acum îmi pare că nu, căci nimic din ce se face acum nu stârnește tânărul să-și aparțină. Exceptând, firește, Sky Sound Radio.
N-avem totuși nicio nostalgie. Azi, datorită Facebook, Youtube etc. nu mai aștepți în blockstart să-ți zică nu știu securist de prin SRR când se lansează vreo nouă chestie. Nu mai stai la mâna unchiului, nu mai stai cu urechea lipită pe radioul casetofonului la nu știu ce oră fixă. Am scăpat de muzitocrați!
Desigur, interesul pentru HF scade pe măsura trecerii timpului. În primul rând nu mai atrag versurile la fel de mult. În al doilea rând, începi să apreciezi structura muzicală cât să-ți dai seama, trecând firesc și prin alte exemplare, că lucrurile nu-s chiar atât de mărețe pe cât credeai atunci. Cans rămâne un epigon Kiske și azi.
Trupa suedeză a însemnat mult la vremea ei. Umplea stadioane, headliner la marile festivaluri anuale de profil. Între timp a devenit fix cum i-am văzut eu prima oară cu ocazia primului lor concert în Romania: într-o intimitate dubioasă printr-un bar, recte Hard Rock Cafe, acolo unde HF a concertat întâia dată la noi. Mă întrebam atunci unde e tot trenul ăla de Constanța care înainte cânta la unison Legend Reborn… avem și noi amintirile noastre, nu doar ascunșii de după fustița comodității nașparlii de dinainte de 89 purtând baticuți pirățești pe cap în văzul Facebook.
Cauzele lor muzicale sunt multiple. Repetivitate, redundanță, pauza euforică pe care o ia orice subgen stors din plin la un moment dat etc. Însă melodia ce dă titlul noului album, în filmarea cu fetele alea deseori în prim-planul cu iz animat, mie îmi amintește de cordialul intim din noaptea aia de la Hard Rock Cafe. Și de fetele ce recitau versurile Hammerfall printr-o Românie cel puțin la fel de necăjită ca Alexandra și Georgiana din Lupeni sau ca Alexia din Șura Mare.
un gând muzical 