Alte două evenimente recente ne fac să nu știm dacă mai întâi să ascultăm Riverside – Towards the Blue Horizon sau Living Colour – Cult of Personality: 1. comunicatele deja fostei mâini drepte a decidenților noștri sanitari, anume intelectualul de #TV Gabriel Diaconu 2. conflictul intelectualilor din mass-media pe tema bronzului de la gimnastică.
S-o luăm pe rând. Interesându-ne acum nu problematica viață-moarte specifică, ci calitatea vieții dintr-un presupus stat demos + kratos.
În urmă cu câteva zile s-a readus în discuția publică, nu știm exact de ce plafonarea recentă, evenimentul buclucaș de la spitalul Sf. Pantelimon. În primă fază regeneratoare, intelectualul Gabriel Diaconu spune și:
Noi toți, până la ultimul, fără deosebire de clasă, rasă, vârstă sau culoarea ochilor, ne vom îmbolnăvi într-o bună zi. E fapt. Nu teorie.
Ce-i facem acestei comunități medicale…ce face ea să se auto-susțină, să iasă din nărav, să meargă înainte…
E una dintre alegerile tragice ale unei generații, suficient de vulnerabilă la bănuieli, la dezinformare, să devină temătoare, uneori ostilă, unei anumite profesii fără de care, de fapt, nu se poate descurca.
(vulnerabile* poate ar fi fost mai corect, dar să zicem că nu-i tocmai momentul pentru piedici lingvistice)
Începuseră astfel să rețipe multe voci împotriva felului în care există sistemul nostru public de sănătate. Chiar dincolo de cazul particular invocat!
După câteva ore, Gabriel, sub egida Anunț/Clarificări, ne spune tuturor:
Vreau să cred că încă trăiesc într-o țară în care nu există delict de opinie.
Acest incendiu dement împotriva doctorilor mă obligă, însă, la următoarea decizie, pe care o anunț acum.
Și și-a dat demisia din funcția pe care o ocupa ca mână stângă și dreaptă onorifică. Sub pretextul că așa trage un semnal de alarmă privind furia generală ațintită asupra indivizilor, tuturor indivizilor, în halate.
Apoi, Gabriel a ținut morțiș să transmită un nou comunicat din care subliniem chiar începutul (în textele lui prologul faximil e mereu kafkian):
De azi dimineață, fiind zi de duminică, fac curățenie – pe cât posibil – în conturi.
Mă refer la conturile false folosite de fermele de trolli, bots, postaci, diversioniști și alți comentatori al căror singur scop e să creeze confuzie și agitație.
Altfel spus, de când luarea sa de poziție cu privire la redeșteptarea cazului Sf. Pantelimon din urmă cu vreo două zile, mulți utilizatori de Facebook au ținut pe peretele lui să-și zică oful – necazuri venite din atâtea și atâtea experiențe neplăcute și foarte neplăcute de prin spitalele noastre.
Păreri pe care intelectualul nu le-a tratat altfel decât în cheia lui lasă că ştiu eu că ăștia-s puşi, agitatori, băgători de băț etc.
Și a început să împartă cenzuri și ban-uri în stânga și-n dreapta.
Noi nu ştim dacă acești inamici ai lui Diaconu chiar au trăsăturile invocate. Şi nici nu ştim exact cum de ştie intelectualul din moment ce singurul lui argument fugitiv în sensul conspiraționist e: lasă că am mirosit io!. Alte detalii nu ni se dau, în afara unor presupuse informații olfactive pe care, nici pe astea nu ştim exact cum le deține din moment ce Gabriel pretinde zilnic că nu-i securist (jegos), le-ar avea din interiorul mişculaților tenebroase politice pe unde se gudură din Pandemie încoace.
Ce știm e că, citind majoritatea părerilor de acolo (ca urmare a curiozității stârnite de presa care anunța demisia lui Gabriel Diaconu), n-am văzut decât ofuri și amintiri dureroase și frustrări și neplăceri. Nicidecum n-am citit vreo răscoală ca-n Sudan, nici măcar propusă de vreun individ luat de val.
Mai știm că niciodată, dar niciodată în România din zilele noastre nu s-a organizat, spontan sau pre-fabricat, vreo răscoală cetățenească ce ar fi avut ca scop linșajul vreunei întregi categorii sociale. S-a mai protestat pe ici, pe colo cu un oarecare iz generalizat, vezi de exemplu cazul polițistulului care a ucis pe trecerea de pietoni o fetiță, de unde și o șubredă vociferare împotriva corupției, imoralității și incompetenței din Poliție, dar niciodată cetățenii români, marea masă, n-a pus mâna pe furci și pe topoare ca să linșeze vreo întreagă tagmă. Nu doar pentru că românii-s mămăligi, ci și pentru că românii în general nici nu sunt complet absurzi, în sensul că au măcar un dram de luciditate încât să nu exagereze apocaliptic, deși intelectualii de # construiesc cu abnegație pseudosmia totalei difuzii a plevei. Prin urmare, trimiterile grave ale lui Gabriel Diaconu la nusce confruntări finale 3:16 dintre cetățeni și halate în alb sunt nejustificate. Plus că orice Baba Hârca, oricât ar fi ea de nediplomată, de nelicențiată, de demasterată, de nedoctorată și de habotnică și de la fundul vacii, știe că la o adică trebuie să se ducă la doctor. Paranoia-golirii statale de medici pe motive de bătăi fantasmagorice dintre jos și sus ține mai degrabă de eseistica, altfel de apreciat pe formă, intelectualului psihiatru de Gabriel Diaconu… de # TV. Dar despre augmentările în cauză vom vorbi poate altădată.
Mai știm și că teoria postacilor, a zisului la comandă adică, atât de invocată în sfera noastră și azi, își trage seva mai degrabă din articolele de presă evident scrise sub influența mentalităților bolșevice de care societatea în general n-a putut să se desprindă niciodată în totalitate. Atunci când un pretins abil în ale sale, precum jurnalistul, s-a dovedit a fi o slugă odioasă ca-n Scânteia, a apărut denominativ fenomenul denumit postac.
Și sigur că și noi mirosim că absolut toate comentariile la care răspunde Gabriel sunt de fapt întrebări puse de el însuși. Că prea pare că mereu răspunde doar la ce mingi i se ridică la fileu. Cum făceau admiratoarele Elenei Udrea, parte din gașca lui Liiceanu care apoi s-a extins și la Diaconu, când cică sunau pe la TV s-o laude tocmai pe Elena Udrea.
De aici însă, România fiind în măruntaiele ei încă un sistem securistoidal, firește din moment ce n-a prea putut nici măcar în zonele cheie ale expresiei să-și aparțină, și avem atâtea și atâtea tragedii ca exemple din presa noastră modernă, a apărut un fenomen conex: postac-dacă-nu-ești-de-acord-cu-mine.
Noi, cei care folosim internetul pe aici încă de la răspândirea sa autohtonă, am tot văzut replica respectivă, anume: EȘTI POSTAC!, de fiecare dată când lui X nu-i convenea comentariul lui Y.
Prin urmare, sistemul securistoidal a reușit cu mult dincolo de anii bolșevici. Orice argument contra spuselor tale se tot transformă mai mereu în etichetări cumplite. Este și asta o dovadă a nelecuirii autentice de cutumele-tătuc înrădăcinate zeci de ani în fibra noastră socială.
Or, Gabriel Diaconu, deși școlit prin străinătate și având pretenții intelectuale și mai ales de rocker. pe care de altfel el însuși (și-) le subliniează (de parcă nonconformismul substanțial n-ar fi prin excelență la latitudinea externului să aprecieze), nu face altceva în fapt decât să încurajeze sistemul securistoidal prin respingerea acelei celebre zicale marca Ion Rațiu. Ne cam trece de dorul lui Petrică Roman citindu-l pe acest Gabriel foarte recent…
Pentru că o sferă unde nu se acceptă din capul locului diferențele de opinii, unde nu se acceptă pluralitatea gândurilor și unde domnește unilateralitatea, nu se poate numi o sferă compatibilă cu ideea de democrație.
Știți cum Youtube a scos funcția dislike, nu? Cam așa și la Gabriel. Poți da doar like. Cum se pupă asta cu speranțele democratice… zău că nu prea pricepem. Dar e foarte, foarte interesant de obervat, filosofic, sociologic, psihiatric, cum dă omul un pic de putere, cum o ia pe arătură. Nici noi în atare condiții probabil n-am fi foarte diferiți de Gabriel, deși până acum, în toată existența noastră, am reușit să ne dovedim autocefalia.
Revenind. Că treaba comentariilor cu pricina a fost la comandă nouă nu ne atrage foarte mult atenția în contextul de față.
Pentru că indiferent de luptele interne Rafila vs. PNL sau ce mai povestește Gabriel prin ultima sa postare (ca factor declanșator explicativ), suntem cetățeni care mai mereu ne-am confruntat cu mizeria din spitalele noastre publice. O facem de veacuri, iar starea de fapt n-are nicio legătură cu presupusa demonizare a unei anumite profesii, căci nu despre asta e vorba-n realitatea noastră de cetățeni banali pe care, tot de două zile încoace, Gabriel îi numește fie inapți, fie mai delicat jignitor: oameni simpli.
E vorba despre scârba provocată de nemernicii din societate care lasă cicatrici adânci. Şi probabil și despre oboseala de a mai tolera nenorociri. Dincolo de cazul ăsta particular care doar a declanșat un val legitim de nemulțumiri, bazat pe experiențe cetățenești, pleava nu prea mai poate cu putregaiul. Nu mai poate cu plecatul coercitiv masiv din țară, nu mai poate cu dictatura nemeritocrației, nu mai poate cu scările de valori anapoda. Curios cum un psihiatru de asemenea calibru, precum se autodefinește Gabriel Diaconu, nu vede că respectivele opinii care l-au isterizat nu-s deloc îndreptate împotriva vreunei tagme în toată consistența sa, cât împotriva timpului foarte întârziat pe care-l avem ca nație față de niște alte lumi: atât și nimic mai mult război fantastic dus de icsi contra igreci.
Ce ne interesează pe noi acum la Gabriel sunt însă sofismele. Care prin excelență pun pe gânduri.
Prin urmare, am vrea să știm cum anume se pupă declamația Vreau să cred că încă trăiesc într-o țară în care nu există delict de opinie cu beștelirea oricărui utilizator care și-a spus părerea-n situația menționată.
Că poate și dătătorii ăia cu părerea vor să creadă că nu trăiesc într-o țară unde există delict de opinie, atât de mare încât să li se spună că-s troli sau plătiți sau jigodii pentru simplu motiv că nu achesează total la o anumită direcție.
A, că poate sunt inapți… perfect! Asta se poate dovedi. Cu argumente, nu doar cu arguții.
Dar cum se poate demonta o părere, fie ea și tâmpită/la comandă, pentru simplu motiv că e o părere? Ei bine, aşa ceva nu se poate. Cel puțin nu într-o democrație. Că de-aia tastăm acum foaia asta.
Altfel spus, psihiatrul intelectual Gabriel Diaconu nu prea pare să-și dea seama de apucăturile sale dictatoriale. Noi, la Sky Sound Radio, nu oferim consultații contra foarte mare cost ca la cabinetele lui private. De fapt, la noi totul e doar muzical, fără reclame, fără taxe. Prin urmare, îi putem oferi oricând dorește dumnealui niște consiliere – zdravănă la cap.
Avem un palmares (uman) care ne permite confortul de-a vorbi adevărul.
Și nici nu prescriem Xanax ca să ne credem doctori.
Să continuăm nițel.
În urmă cu 16 ore, Gabriel ne-a comunicat și că:
Eu am să continui să scriu. Am căutat, în ultimele zile, să citesc prin comentarii și replicile oneste, întrebările sincere. Am găsit câteva.
În rest o deversare repetitivă, previzibilă și plictisitoare de ură.
După care tonele de rânduri împotriva acelor păreri mai altfel.
Păi, tot psiho vorbind, dacă deversarea a fost atât de plictisitoare, de ce a ținut morțiș să scrie tonele respective de rânduri? Nu că nu ne bucură dorința sa intrinsecă de a vorbi, de a-și spune orice părere, dar cui îi folosește leptologhia asta? Cetățeanului sigur nu, căci el astfel mai degrabă o ia cu capul (ce Gabriel vrea de altfel să evite și să trateze În Alb) văzând cum părerile i se etichetează potrivit unor Articole, Volume, Paragrafe și Adunări ale Comitetului.
Că noi știam, așa, neavizați psihiatric cu diplome, că atunci când ceva te plictisește nu-i acorzi atât de multă atenție. E contra firescului. Doar clovnul ăla din YYH se îmbrăca-n bătrâni pentru că senectutea îl plictisea și astfel îi conferea un soi de energie războinică venită tocmai din sila provocată de ce-l nemulțumea-n general.
L-am întreba pe domnul doctor dacă nu cumva în cazul său avem de-a face cu un caz patologic de chelul își pune mâna în cap. Dar nu putem. Căci la pagina lui de Facebook, nu mai zicem de cercurile sale de presă (securistoidală prin excelență), noi nu avem acces.
Chestie care ridică alt semn de întrebare, un semn mare de întrebare pe care îl vom relua cu ocazia punctului 2 – gimnastica.
Păi dacă ăia sunt plătiți și troli și bots, cum de au acces la secțiunea sa de comentarii? Că noi nu avem.
Cum de au postacii nenorociți din AUR şi din PNL şi din UDMR și din PNȚCD (probabil aripa Pavelescu lolozaur) şi din ce a mai înșirat el acolo prin manifestul Aminteşte-ți Că Te Vei Îmbolnăvi acces la peretele lui şi noi nu avem? Că nu pricepem.
Apropo, ca paranteză, cum ar fi ca un inginer de pe la Porțile de Fier să înceapă să urle că pleava o să aibă ea nevoie de lumină! Ia să vadă ea, pleava!! Și inginerul de acolo a făcut o școală serioasă, și el e absolut necesar societății noastre. Cu mențiunea că în Cetatea noastră încă nu se poate spune că tagma cu pricina, spre deosebire de sanitari, a profitat aiurea iar și iar de poziția socială.
Avem astfel dreptul să ne gândim dacă nu cumva presupusul antagonism nu e vreo regie ieftină prin care el se pune-n antiteză cu fantasmagorii doar pentru a-și satisface fișa postului/convingerile/neajunsurile (nici nu mai contează rațiunea)? Mai avem voie? Că noi nu înțelegem de unde vine frustrarea sa apocaliptică din moment ce la el direct n-au acces decât… unii.
În orice caz, ca element dramatic, rămâne senzația că deși domnia sa militează pentru libertate, pentru democrație ca s-o zicem pe șleau, o face doar atât timp cât părerile sunt în concordanță cu ale sale. Iar exprimarea nu-i radicală, în sensul că suferința cetățenilor de zi cu zi care nu cunosc pe cineva care cunosc pe cineva nu se poate anula doar pentru că nu există nu știu ce diplome-n spate.
Cât despre osanalele pe care Gabriel le aduce public odioşilor şefuleți și directorași răsplătiți mai ceva ca Gheorghiță cu Bârlădeanca, adresându-se în văzul nostru mai ceva ca Emil Bobu stăpânilor, chiar nu mai vom avea vreodată nerv să detaliem.
Ne doare la fel de tare ca atunci când Gabriel Liiceanu devenise dama de companie a lui Traian Băsescu. Doare tare când vezi oameni cu intelectul lui Diaconu sau Liiceanu cum se transformă-n preșurile unor abjecți. De la Turcescu sau Liviu Mihaiu n-ai deloc pretenții. De la Gabrielii noștri, da! Colosal cum în final Gabrielii noștri au devenit prieteni la cataramă. Poate că unele zicale, precum alea că cine se aseamănă se adună, sunt totuși veridice.
Bizar e și că Gabriel Diaconu ține să amintească din două în două fraze că el e doctor care, evident, doctor fiind, a făcut o facultate. De unde și autoapartenența sa la Ministerul Adevărului.
Lasă că și noi am făcut. Tot la stat, tot la buget. Una poate la fel de esențială – ca aia de Filosofie. Unibuc, anume. Mare scofală! Nu vom eradica boli, nici nu vom salva zonele cu foamete.
Neurochirurgii de la Bagdasar. Care operează pe creier și pe coloană. Deci care nu stau doar să dea consultații speculative prin cabinete private – psihiatria-vorbăreață mai are oricum mult până să-și consolideze seva. O mai fac ei prostituat pe la Regina Medlife, acolo unde cetățenii trebuie să dea mulți bani în plus (pe lângă asigurarea medicală care mănăncă anapoda jumătate din salariu), dar se mai și iau în serios când e de muncă.
Insistența lui Gabriel de a ne tot zice cum e el doctor e ca și cum am insista noi să zicem că suntem scriitori. Or, având în vedere că pe planeta asta au existat niște Kant și Mill, parcă ne-ar veni un pic peste mână.
Mai ales că neurochirurgii ăia, ok, primitori de atenții sporite și nevorbind deloc cu pacientul, deși sunt obligați la comunicare potrivit fișei postului, neucigând cetățeanul, ba chiar salvându-i viața, dar oricum umilindu-l în esența sa, zău că nu au timp să stea toată ziua pe Facebook precum Gabriel, că de aici poate și umilința resimțită de cetățeni.
Psihopupu-vorbăreț radical nu prea ne ajută. Că de-aia noi credem că Sky Sound Radio, arta ca s-o zicem și noi pe șleau, bagă-n buzunar cabinetele private ale lui Gabriel.
Noi, deocamdată, ieșim constant din depresie admirând-o pe superba ireproșabilă etic Erza Scarlet cum apără avântat scările de valori pe ritmuri simfonic metal… fiind în chiloți cu o sabie mână. Clouds, Girls and RocknRoll preferăm lui Psihiatru.Rocker.Scriu. – cel puțin nu în formula actuală în care Halatul în Alb decide comod cine are voie să vorbească și cine nu.
Altfel, când nu mai putem, vom merge la psihiatrii de la Alexandru Obregia. Și n-o să mai putem în ritmul ăsta dictatorial și securistoidal alimentat de foarte sus (de foarte sus ca intelect, nu neapărat ca funcție). Tot locuim la nici 3 stații de autobuz lol. Nu de alta, dar nu avem sute de lei să dăm pe o consultație la Gabriel. O singură consultație! În mod firesc ar trebui să avem, căci suntem și noi foarte necesari, din moment ce răspândim doar dorința de folosi imaginația și capacitatea de abstractizare prin micuțul nostru post de radio. De fapt, toată lumea ar trebui să-și permită zeci, sute, mii de consultații la Gabriel.
Suntem la o adică gata de un pariu: cine salvează mai multe Alexandre și Georgiane din Lupeni de la suicid! Noi sau Gabriel. Asta-n condițiile în care noi, spre deosebire de intelectualii de #TV, recunoaștem de ceva vreme că pornim de la cel puțin 0-1. 0-2 dacă ne gândim și la Alexia din Șura Mare. Nu ne stă-n fire să ne batem cu pumnul în piept că noi ne-am făcut datoria socială și că venim/plecăm cu capul sus. Căci evident mediul înconjurător ne-ar contrazice flagrant.
Dar, desigur, să pornim ambii cu șanse egale, nu cu urmăritori și pârghii sociale obținute și mai ales menținute dubios. Adică să avem și noi șansa noastră chiar dacă nu facem lobby la TV firmelor de farmacii.
Păi în condițiile nivelului de trai din România, în atare putere de cumpărare, sferă în care extrem de puțini își permit să dea 470 de lei pe o consultație la Gabriel Diaconu (una singură!), intelectualul doctor cu coloană vertebrală şi cap-sus şi iubitor-de-țară măcar să nu mai dea cu şutul indivizilor care şi aşa sunt la pământ. Altfel şi noi vom continua să scriem! Că ni s-a acrit, ca cetățeni, de toți fariseii babani care, culmea tupeului, ne mai şi pun leucoplast pe gură!
Punctul 2: faza cu gimnastica.
De când s-a dat decizia TAS, intelectualii noștri social-media au erupt.
Unii ba că s-a făcut dreptate în privința hegemonului nenorocit american care vrea să promoveze doar ciori, alții că, dimpotrivă, teama de ruși într-un caz atât de mediatizat a făcut ca să Ana Bărbosu pe locul 3 + că astfel s-a declanșat americanofobia/rusofonia.
Circ și panaramă.
Mai întâi pentru că, estetic vorbind, cei care cunosc sportul și artisticul din orice, inclusiv din gimnastică, știu că podiumul de la sol a fost destul de corect. Exceptând poate prezența lui Simone Bailes care a ieșit de două ori din covor!, deci că la o adică doare-n cur nota de plecare (dificultatea) cât timp ajunsul a fost un dezastru.
În rest, Jordan credem că a fost mult mai estetică, deci artistică, decât Ana și Sabrina. Noi neprivind sportul ca ciupercile după Halep. E totuși de discutat – lege vs. estetic; articol, paragraf, volum vs. artistic.
Dar altceva atrage atenția în spațiul nostru public: aceeași apucătură categorică, monocoloră, ca și-n cazul Gabriel vs. peretele său facebookist.
Dacă mie mi-a plăcut mai mult Jordan decât ale noastre, automat sunt făcut spălat pe creier de hegemonul american. Plătit de CIA, de FBI, de Soroș etc.
Dacă dimpotrivă, mie mi-a plăcut mai mult de Ana, înseamnă că sunt spălat pe creier de propaganda rusă, plătit de Putin, de KGB etc.
Prin urmare, toți ăștia nu fac altceva decât să dea de pământ cu ceva ce tocmai ei clamează zi de zi: aparținerea. Dar cetățeanul român cumva nu uită complet de Articolul 30 din Constituția României:
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
Alimentarea fricii de a mai spune ceva, ca politica tătucului șef și directoraș la Ministerul Adevărului, e complet împotriva speranțelor democratice. Şi uite aşa, paradoxal, populația se tot robotizează, însă nici nu-și acceptă condiția din moment ce măcar pe temele majore, grație unei platforme sociale precum Facebook (același spațiu internautic, dar și realmente social, potrivit legilor UE, pe care intelectualii social-media îl înfierează, cu toate că tocmai acolo își fac mendrele populare lol), ține să-și zică oful.
De unde și senzația că în fapt nu avem de-a face pe aici atât cu securiști vs. nesecuriști, cât cu un teribil sistem securistoidal, netratat și încurajat pentru că astfel se menține dictatura nemeritocrației, deci și a comodității, care prin excelență alimentează monocolaturi. Adică noi episoade cumplite din eternul film al pumnului în gură băgat cetățeanului. Iar cosmetizarea se face-n în vorbe foarte frumos așezate, fraze șmecheroase, persuasive, unde-s doar lumi care-s bune și doar lumi care-s rele, de parcă am trăi cu toții-n Stăpânul Inelelor la finalul căruia apare sexy-elfa. Am voie să cred că de fapt al de Gabriel Diaconu și al de Lucian Sârbu sunt de fapt mână în mână? Inapt fiind poate, ok, dar măcar am voie? Să mi se argumenteze apoi de ce, să dialog. Că pumni în gură putea să bage şi Ana Pauker. Or ăştia se pretind a fi altceva.
Notă: pe filosoful Lucian Sârbu chiar nu-l poți întreba ceva dacă nu cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva: e chiar motto-ul său de pe Facebook!! Lolozaur!
La toți ăia de pe pereții lor, când e convenabil, le răspund mai lacrimogen ca Ioaaaanaaaaa, Alexaaaandreeeee: merg mai departe datorită unora ca dumneavoastrăăăăăăăă… plin de nemernici, ce lumeeeee reaaaaaaa!, noroc că existați dumneavoastrăăăăăăă!!.
Spectacolul mieros venind întotdeauna strident în contrapartida dialogului autentic pe care nu blamații banali cetățeni dătători cu părerea îl alimentează cu bizarerism, ci tocmai ăia care având un vocabular în plus nu încurajează câtuși de puțin esența democrației. Cetățeanul, banalul facebookist, își dă cu părerea. Bine, prost, o face! Că se pot bate câmpii, ok, există argumente pentru a demonstra. Dar mai la îndemână mărimilor e cenzura. De-aia noi tot zicem că problema mare a României nu e atât prostia maselor cât prostia #elitelor.
De fiecare dată când îi mai întreabă și alții altceva, de fiecare dată se ridică mâna fioros. Așezați-vă liniștiiiiți!… Și se afișează, în cap de listă al comments-urilor (comentarii RELEVANTE lol), mai ceva ca-n optzecistul TVR, închinătorii care-s oameni pe bune de bine, indivizi cinstiți cu conturi curate care scriu, evident, curat.
Pe bune, fraților intelectuali? Chiar așa? Păi își dădea tanti Suzana Gâdea cu tesla-n coaie dacă apuca să vă citească circoteca!
Și tocmai de-aia pe noi ne doare foarte tare că incontestabilii abili dau sentimentul că și-au vândut complet sufletul. Ei scriu mult mai bine decât noi, știu mult mai multe chestii decât noi, ba chiar au capacitatea să facă analogii mai curajoase decât noi.
Și atunci totuși care ar fi explicația pentru monocolatura asta ieftină dacă nu aia ce zice că sistemul securistoidal nu acceptă câtuși de puțin fete ca Alexandra și Georgiana din Lupeni sau Alexia din Șura Mare?
Notă: Aș putea oricând să-i dau un telefon lui Gabriel. Întâmplarea face ca mamele noastre să fie nu știu cât prietene, dar oricum cunoscându-se la cataramă şi cică şi respectându-se, încât să dau de el ca să-i zic ce îndeobște nu mă lasă să-i zic (nici nu-mi permit tariful său). Dar nu e de datoria mea să-l caut (follow lol). Intelectualul trebuie să caute cetățeanul și să-l protejeze. Jiraiya l-a căutat pe Naruto, nu invers.
un gând muzical 