Phoenix – În Umbra Marelui Urs (2000)

În așteptarea sportivei Jessica Pilz, proba de Escaladă fiind singura care ne interesează la actualele Jocuri Olimpice și Paralimpice, se mai întâmplă și evenimente care atrag sensibil atenția: SNSPA, Șpăguță, acum și moartea muzicianului Nicu Covaci.

Nu că decesul în sine ar fi foarte interesant, că doar nu s-a sinucis din greața nemeritocrației, n-a dat vreun inept peste el cu mașina-sufragerie, nici nu l-a mâncat ursul. Ci pentru că mediul nostru înconjurător încă o dată își scoate la suprafață incultura, ipocrizia și comoditatea.

Raportat la univers, adică acolo unde contează, compozițiile Phoenix, deși cu destui pași înaintea marii majorități a muzicii românești dintotdeauna, au fost și sunt cantitate neglijabilă. De altfel, la începutul anilor 90, când Covaci din miezul Germaniei a încercat, chiar și mult mai melodic, să capteze atenția globală prin niște reinterpretări ale vechilor piese Phoenix (exprimate-n limba engleză, deci sperând și depășirea barierelor lingvistice), rezultatul a fost nul. N-a interesat pe absolut nimeni.

Dar nici măcar universalizarea, barometru esențial în privința valorii artistice, nu ne interesează acum, cu toate că poate ar fi timpul ca adevărul să primeze și din punctul esteticii de vedere. Ce captează însă atenția în prezent este discursul tuturor celor din jur, de la politicieni la cetățeni, care debitează de câteva ore încoace mementouri anti-bolșevice aflate sub egida Phoenix.

Dramatic. Pentru că, în fapt, la noi n-a existat niciodată o veritabilă luptă de clase, nici măcar prin intermediul artei.

Cât timp te subtilizezi sub Inorog în Zgrânciorog în Bălărog din Bârlog și alte cel mult arguții de felul ăsta nu se poate chema că-i luptă anti-comunism. A, dacă Phoenix, sau oricare alt pretins azi disident, ar fi avut versuri gen Slayer sau Sex Pistols, atunci vorbeam altfel.

Dar n-a existat așa ceva. Nici măcar ascunse-n sertar, descoperite după decembrie 1989. În ideea că futerea-n gură i-ar fi trimis la Canal sau mai știu eu ce, teamă pe care cu siguranță am fi înțeles-o. Ce nu putem accepta este ipocrizia și construirea eroilor de paie.

Nicu Covaci, Phoenix și toți ceilalți rockeri și folkiști din vremurile alea au fost de fapt extrem de cuminți. Atât în versuri, cât și-n imaginativul chipurile furios (declamat apoi din toți bojocii) care la rândul lui nu trezea cine știe ce apucături moshing. Or, am văzut, Revoluția, Noua Eră, a fost posibilă doar cu vărsare de sânge. Nu se putea avea dialog rațional cu Suzana Gâdea sau cu Ana Pauker.

A, că era o oază de îndulcire, la fel precum tot ce a însemnat Cenaclul Flacăra, e altă poveste. Dar de aici și până la a te bate cu pumnul în piept că te-ai luptat cu bolșevicii e cale extrem de lungă.

Generațiile mele au tot fost ținute-n pufi fantasmagorici și compromisuri exaltate, de unde poate și prezentul ce foarte, foarte rar oferă sonorități autohtone cât de cât convingătoare. Oricum, generațiile mai tinere și alea nenăscute merită să cunoască contextele nefalsificate, fie și doar în speranța că până la urmă se va recupera distanța imensă față de semnificativ care și-n această așa-zis libertate se tot mărește.

E destul de comodă idolatria etichetelor rockstar. Mai ales printr-o zonă unde mereu a fost nevoie de zei pentru a respira dracului cumva. Nouă însă nu ne mai plac deloc jumătățile de adevăr. Am obosit.

Ca să nu mai readucem în discuție foarte dubioasa plecare (fugă) din țară a lui Covaci. Au vorbit destul pe tema asta chiar membrii Phoenix.

Ce ne dorim să subliniem acum este că abilitățile muzicale ale lui Nicu Covaci, fără a rupe global gura târgului, sunt de necontestat. Aici, pe străzile noastre gri, muzica lui a fost excepțională. Dar asta nu anulează lipsa de autenticitate istorică.

Mereu m-am gândit că În Umbra Marelui Urs, primul disc de studio Phoenix lansat după comunism (2000), e mai degrabă un soi de incapacitate a lui Covaci de a-și accepta propriile-i neajunsuri, îmbătându-se cu ideea atât de pompată din jurul său conform căreia el a fost acest Victor Petrini sonor al nostru, doar oamenii răi și foarte răi tot strâmbă din nas.

Luciditatea nu pare a fi fost niciodată punctul forte al defunctului. De altfel, în ultimii săi ani de viață tot ce l-a interesat a fost banul. Nu putea o mămică cu fetița ei să danseze într-un clip pe Youtube cu muzica Phoenix în fundal că Nicu imediat le dădea-n judecată urlând cretinopatia drepturilor de autor.

Prin urmare, se nasc firesc dubii enorme legate de convingerile sale spirituale, artistice și progresiste din moment ce arta pentru el, în arealul libertății (HA!), avea să însemne doar liră, dolar și euro.

Or, despre îndoielile astea justificate nu s-a zis absolut nimic în ultimele 24 de ore. Lasă că o facem noi. Că Sky Sound Radio nu ține de niciun trust de presă care trebuie să livreze reclame. Nouă nu ne zice limbă-de-lemn Andrei Partoş ce să scriem.

O cânta acum Covaci cu îngerii, după cum emite toată presa și toată social-media. Nu știm și nici nu ne interesează. Ne interesează însă adevărul.

O compoziție precum ÎUMU e foarte mișto mai ales dacă o adaptezi în urechile tale dincolo de realitatea compozitorului. Că de-aia arta în sine nu trebuie confundată nicicând cu emitentul din spate. Lumea SNSPA-istă, de exemplu, din jurul nostru ar putea fi foarte bine luată drept urs, noi fiind cei care tot suntem nedrept în urma lor. În atare de stare de fapt autohtonă, Alexia din Șura Mare sau Georgiana și Alexandra din Lupeni pot foarte veridic interpretate ca fiind plecate de acasă, hulite, dar cine sunt ei?, dați-mi viața înapoi!, unde-s speranțele?, n-a mai rămas niciuna etc. Timpi imposibili cu securiștii, neosecuriștii, sefuleții și directorașii plesnind-o peste fund pe o Erza deshidratată. Mai ales că muzica lui Takanashi e un Phoenix reciclat eficace.

Securistoidismul nostru actual, dictatura nemeritocrației, exprimat și prin comoditatea gândurilor de zi cu zi, e ce mai putem acum extrage de la muzica lui Nicu Covaci: nicidecum salve de tun patriotarde care în definitiv duc doar la consolidarea respectivei iazme.

Închei prin a-l cita pe domnul Mihai Plămădeală care într-o cronică În Umbra Marelui Urs scrisă prin 2003 spunea pe muzicisifaze.com că: Articolul de fata s-ar putea intitula “Hainele Imparatului”. Cata vreme nu se spune lucrurilor pe nume, nimic nu se poate schimba in bine. Personal astept cu speranta aparitia primei formatii romanesti care sa se impuna intr-un sistem de valori consacrat. Si de ce nu, aceasta s-ar putea numi chiar Phoenix …