Ultimul sezon Demon Slayer a fost temporar un dezastru plictisitor. Temporal însă, sperând că a jucat un rol mai degrabă de intro, s-ar putea, în ciuda reflexiilor destul de grăbite, să fie ce poate că vrea să fie, anume doar un punct de temelie în sine, deși, momentan, criticii de profil se rezumă la a judeca treaba doar prin ideea trecerii testului timpului, probă pe care, de sine stătătoare, ultima creatie DS aproape o eșuează.
Personajul Deidara din seria Naruto zicea că arta veritabilă e ca un orgasm. În sensul că senzația aia de primă plăcere nu va mai putea fi nicicum repetabilă. Pe de altă parte, partenerul său, Sasori, susținea că arta veritabilă e aia care trece testul timpului, un soi de nimeni nu mai ascultă azi 3 Sud Est sau că nimeni nu va mai asculta peste 10 ani The Motans și Carla`s Dreams.
Nu știm încă verdictul, amândoi par să aibă atât argumente solide, cât și pericole (bombardamentul vs. perpetuarea mediocrului exacerbat din cine știe ce șansă istorică – Madonna de exemplu).
Ce știu eu acum e că ieri ne-a vizitat blondina care predă de prin anii 90 franceză în Canada, o tipă indeobște sictirită despre care tastam entuziasmat acu vreo juma de an că era cu pumnuleții strânși și deosebitele-i picioare încorsetate când mama ei era băgată definitiv în groapă: una dintre verișoarele mamei.
Și deși se întâmplase să fiu prin preajma vizitei cu pricina la nici jumătate de oră după ce o vizitasem tocmai pe uniCornelia noastră, am preferat să mă dau lovit chiar dacă acea aproape unică ieșire în familie a mea pe care am avut-o cu ocazia înmormântării Corneliei, mama blondinei (sora bunicii), mi-a mai ridicat ștacheta-n neam.
Insistența pe episod mi s-a părut însă a fi alungire. Așa că am preferat să mă anunț dormitând, cu toate că adoram s-o mai văd pe speciala neamului: blondina.
La înmormântarea cu pricina fusesem mai delicat și mai zdravăn la cap decât fusesem vreodată, ba chiar evitasem seren provocările securiștilor, neosecuriștilor și țărănoilor din familia mea. Am fost convins atunci că blondina, fiind cerută de canadieni ca să le predea canadiană, ea fiind teoretic o amărâtă de româncă (asta și apropo de cine ar merita pe aici HOP HOP și cine nu), nu merita vreo agitație epuizantă specifică de-a mea – din moment ce jucam în deplasare.
Nu că blondina poate nu s-ar fi entuziasmat dacă eu aș fi fost mai degrabă eu. Nici ea n-are relații prea sentimentale cu mediul apropiat. Dar, na, am zis atunci că nu-i cazul.
Prin urmare, acum, în recadrarea asta, am preferat să mă rezum la orgasmul de atunci. Reiterarea senzației, adică vorbind iar cu ea, nu știu dacă ar fi mai avut același farmec. Posibil e ca, dimpotrivă, să se fi amplificat. Dar mi-a fost foarte teamă să nu.
Înmormântarea aia având loc la puține zile după nenorocirea românească din Lupeniul ultimului decembrie, îmi chiar place s-o păstrez ca o vizită pe care le-am făcut-o Alexandrei și Georgianei, privitoarelor îndrăgostite de nori care au zis definitiv că aici chiar nu merge și așa!.
Prin urmare, e riscul ca blondina să nu știe niciodată care-i șmecheria. E riscul ca aia să creadă la rândul ei că de fapt am ceva cu ea de nu vreau s-o mai văd, fie și fiind ușă-n ușă.
Mă consolez însă cu gândul că toată echipa lui Yusuke voise să înțeleagă care-i treaba cu Hiei de Hiei, în ultima scenă colectivă din YYH (aia sugestiv de pe o plajă cu un orizont desenat foarte mișto pentru anii 90), nu-i prezent.
Fără Hiei nu s-ar mai fi ajuns la respectivul decupaj idilic. Și totuși, absența lui, declamată, n-a fost subiect de bârfă. Pentru băieții și mai ales fetele din Urameshi Team (sora lui Hiei, de exemplu) el era cu ei.
Desigur, ce zic acum e și pentru că-n lumea asta a noastră ești cam luat de bou dacă nu râzi din orice ca boul, dacă te plictisesc memeurile de pe Facebook, dacă ai senzația că umorul și autoironia pe aici au murit o dată cu Toma Caragiu, dacă îți alegi o marjă de niște săptămâni ca să te îmbeți ca porcul pentru că Sky Sound Radio n-a ajuns în timp la Alexandra și Georgiana din Lupeni sau la Alexia din Șura Mare, dacă îți place râsul autentic al superbelor fete din autobuz, nu și sitcomurile amuzante de TV ce-și trag seva exclusiv din rating. Singura dată când Hiei a râs cu poftă a fost atunci când Yusuke s-a întors din morți.
Cornelia-mamă a fost trimisă într-o cutie din Canada încoace. Mă așteptam la ceva mai multă apartenență din parte blondinei. Mai ales că din capul locului starea de fapt era cauzată de nenorocirea asta de Românie.
Eu unul aș lua cutia magistralei uniCornelia și aș trimite să fie îngropată în Canada. Sau na, poftim, nu neapărat în Canada actuală, noua patrie a chinezilor analfabeți, dar oricum altundeva: să zicem Danemarca.
un gând muzical 