Uitasem să zic și că anul trecut, pe 23 mai, ziua când se împlineau fix 40 de ani de la moartea uniCorneliei noastre, mucenici extrapolați gen, nu m-am abținut și am spionat după copacii cimitirului mai ceva ca Ela, frumoasa cerșetoare-iancuguda de acolo, sperând că se mai împart niște vise și niște vorbe de duh întru profit. Că de întâmplări de duh eram deja satisfăcut, tocmai ce-mi dădusem niște demisii văzând cum o potențială Erza Scarlet alesese de bunăvoie să fie mai degrabă Suzana Gâdea.
Iar prietenul nostru paroh, cel inflexibil la apucăturile noastre Hagane – Blackcult / Strigoi – United in Viscera, mai nou Masterplan – Back For My Life, recita ceva ce a trebuit mai apoi să caut pe Google, căci doar colegul nostru de la SSR, Florin Filip, avea menirea intrinsecă de a da la teologie, secția clopotar.
Am tastat eu niște altgoritmi presupuși. Și pe prima pagina mi-au apărut în special trimiteri către Rânduiala Mesei, cică psalmul 144 din Biblie.
Mi s-a părut foarte interesant.
Mai ales că, după cum cred că unii și-au dat seama, noi ne imaginăm de ceva vreme cadrul Apocalipsei 3:16 prin care altfel, datorită poveștii captivante, ne mai prelungim cât de cât starea de fapt – certitudinea că noi am ajuns la capătul lumii, privind la poza mortuară a lui Obito care în același timp stătea cu gluga pe cap și se uita fix la noi.
De exemplu, că pe o scenă cu iz definitiv, vreun gang bang plin de șefuleți și directorași, pe care nu trebuie nicidecum să-i întrebăm și altceva dincolo de Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului, ne provocau vital.
Iar noi știindu-ne rânduiala pe care în special trebuie s-o dăm față de noi înșine, totuși nici nu ne puteam mulțumi cu pusul capului liniștiți pe pernă. Noi nu suntem scamatori. Prin urmare, nu negam că simțeam în context dorința de ajutor. Sau/și de imbold.
Și uite așa, ca-n YYH, unde trofeul suprem pentru câștigarea turneului era recuperarea timpului pierdut, ne-am imaginat tema muzicală Roman Reigns, personaj din cascadoria WWE, ca fiind tonalitatea pe care Cornelia pășea dinspre ailaltă parte, opusă arenei dinspre care ne priveau scârbiți Everoneșii din Seventh Wonder.
Când să se termine clepsidra te bați singur sau te ajută cineva, determinați încă fiind, că de-aia am făcut și Sky Sound Radio deși Cornelia din cutia ei nu se mai întoarce, speriați, firește, de ce implică un demers unic printr-un spațiu foarte străveziu prin trăsăturile sale, dong, începe Head of the Table.
Noi plini de lacrimi, violați, umiliți și cu aproape certitudinea eșecului. Când brusc apare ea, cu superba aia coadă împletită după umăr, mergând încă și mai șmecherește spre ring decât e privirea ei pungașă și gravă de pe poza de la mormînt. Eventual cu de-abia unghiile băgate în buzunărașele de la șort.
Venind din ailaltă parte, de după umărul nostru. E drept, la fel mi-am imaginat-o și pe Victoria Justice. Dar nu intrăm acum în detalii Make It In America.
În orice caz, colosal e că pe uniCornelia am pus-o mereu în fruntea mesei de ceva vreme încoace. Poate fără vreun apel solid la autoritate, dincolo de frumusețea și gravitatea ei și certitudinea că fie și iconizând-o măcar n-o facem chiar gratuit, fata existând cândva pe bune și privind așa cândva pe bune. Că despre vreun Arsenie Boca doar ne zic alții ce și cum.
Și, da, uniforma ei școlărească în sepia în elipsă care ne-a parvenit e-n poveste tot acolo. Doar că-n rest… tipa pășea pe trocaleți – cu un mini șort între. Cam cum sunt deosebitele ei concetățene de lângă Cărămidari, sectorul 4, ce par a fi fost, culmea, foarte bine hrănite de bunicii și străbunicii IMGB-iști.
un gând muzical 