Și dacă tot suntem noi cu gânduri muzicale, România recentă aproape blocându-se-n intenții de profil, trebuie să spunem că tocmai isteria din jurul concertului Coldplay de la București ne-a bucurat foarte mult.
De la șefii SRI până la marii popi, de la jurnaliștii de frunte până la politicienii de vârf și de la personaje celebre din industria noastră culturală până la cetățeni, cu toții au simțit nevoia să-și dea vocal cu părerea, să se exprime cât mai spiritual pe seama pseudoscandalului (strict estetic!) iscat ca urmare a show-ului din deschiderea trupei britanice.
Dincolo de orice interes de a exalta propriile credințe (și conturi bancare) – popii că nu-i prea bine cu spectacole ce ies din Paragraf, Hellving că e bine cu distragerea atenției, deh, influencera Dana Budeanu mereu îndrăgostită strict de un soi de rebeliune altfel extrem de conformistă, căci n-ar mai fi influenceră dacă n-ar iubi tiparul Gică Contra, artiști și formatori de opinie impotenți găsind de cuviință să se mai bage-n seamă dacă actul lor public cotidian tot nu-i recomandă câtuși de puțin, iar cetățenii prezenți la concert huiduind, de parcă popbrit-ul Coldplay, pe fond, n-ar fi același comerț ca Babasha -, dincolo de de orice enormitate și de discuție punctuală, totuși ne bucură foarte mult că spiritul critic pare că n-a murit chiar definitiv pe aici.
Cred că tocmai absența unui tipar unanim acceptat, tendință spre care lumea noastră #liberă părea că se îndreaptă cu viteză, că Ministerul Adevărului chiar a pus stăpânire pe tot, e ce ne rămâne cu precădere după povestioara cu pricina.
Desigur, în general discursurile au fost foarte agresive – cu iz atoateștiutor, bazate pe informații trunchiate și pe jumătăți de adevăr. Cultura dialogului și spiritul analitic suferă teribil pe aici în continuare, deși cică suntem în plină democrație, departe de așa-zisele vremuri tulburi. Însă am ajuns în România de azi să mă bucur dacă mai apare, dracului, o dezbatere din suflet, fie și-n prezența enormităților: am impresia că se mai încearcă, că arta cumva mai mișcă spirite, deci că robotizarea nu e completă. Dacă atât de multe și diferite categorii sociale au ținut de data asta să se exprime, deși în majoritatea situațiilor de zi cu zi avem de-a face cel mult cu apatie și ignoranță (chiar indusă), atunci înseamnă că muzica (arta) în sine poate că-i una dintre căile pe care nația asta le-ar putea serios apuca în speranța de mai bine. Poate și prioritiza. Mai ales că celelalte metode au eșuat teribil în ultimii 34 de ani – că altfel adolescente cu stofă de lider nu s-ar fi aruncat în 2023-2024 de pe blocuri și nu și-ar fi pus ștreangul de gât. Finlanda și Japonia și-au redus considerabil cazurile de suicid în ultima decadă complementând sistemul educațional cu muzică. Nu pare că-n România ar fi chiar așa o utopie.
În cazul Babasha & Coldplay nu s-a programat mimarea pluralismului, cu întrebări știute dinainte și răspunsuri așezate potrivit Articolului, Adunării Comitetului, nu s-au setatat apriori dezbateri, apucături pre-fabricate cu care suntem bombardați zilnic, ci s-a plecat animat de la un pur gând muzical. Că scăndălismul a fost generat de marketing-ul specific găștii Coldplay nici nu mai contează. Ce interesează acum e dorința oamenilor din jurul nostru de a mai vorbi, dracului, de a fi mai umani, porniri altfel din ce în ce mai anerecte.
Prin urmare, însăși isteria menționată ne face să credem că Sky Sound Radio poate măcar va ajunge în timp la alte Alexandre, Georgiane și Alexii.
Am luat acum melodiile astea două pentru că 1. într-un peisaj asiduu folcloristic din media noastră, cadru unde nu doar că întâlnim copii peste copii plictisitoare, surse cumplite de umor involuntar, ci și manifestări strict în concordanță cu Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului, mi se pare că moldoveanca asta măcar încercă un pic altceva, destul de antagonic peisajului din care face parte, senzație pe care am avut-o și la treaba aia Transbalkanica semnată soții Ștefăneț, chiar dacă, desigur, la o adică n-am putea ridica statui mărețe deoarece noi ascultăm mult mai multă muzică decât ne dau neosecuriștii ăștia ai noștri aflați la putere, deci având termeni de comparație 2. Myrath – nu doar pentru că recentul disc al tunisienilor e unul dintre albumele noastre preferate pe anul ăsta, ci și pentru că elasticitatea lor sonoră orientală (folclorică) sugerează-n discuția noastră cotidiană o mai mare atenție dată rațiunii (ex: Babasha e de fapt R&B cu inflexiuni balcanice, cu nimic mai puțin comercial decât lălăiala pe 2 note marca Coldplay), dar și vitalitate în afara Articolelor, Volumelor, Adunărilor Comitetului.
un gând muzical 