Cred că o foarte mare problemă autohtonă de actualitate nu este nici măcar teoreticul comod (ex: felul în care răsuflă sistemul educațional), cât practica ce ea însăși a devenit strict metodică.
După câteva tastări recente de pe aici, prin algoritmii Youtube, altgoritmii ăia blamați cândva și de mine (bula în care la o adică se învârt tinerii ce ascultă doar X – neoferindu-se oportunitatea de a descoperi și Y), am dat ieri peste o înregistrare semnată Marius Țeicu: Carmen Trandafir – Vino Iubire!.
Și mi s-a părut că piesa respectivă, deși păstrată azi doar mono, cel mult reașezată într-un soi de Paint 2d prin filtrele firesc destul de amatoare ale cetățenilor doar mânați de fericire – căci nimic din ce a scos divinizatul autohton Electrecord, absolut nimic (mai la îndemână pare susținerea compozițiilor care nu se abat de la Articolul, Volumul, Adunarea Comitetului… pe FM, azi mie toate piesele românești îmi sună absolut la fel, fie și-n cazurile unor voci înzestrate), chiar și dacă merită din plin (precum Vino Iubire), chiar și dacă nomenclaturiștii Electrecord tot mai dictează și azi, nu s-a reeditat vreodată racordat la tehnologia modernă -, este, strict comparativ cu actualitatea, un monument imaginativ.
Iar faptul că am ajuns să-l regret în 2024 pe Marius Țeicu, un de altfel securist bolșevic ce a părut ani la rând ridicol comparativ cu ce primea România din vest, e de-a dreptul crâncen.
Dar Țeicu totuși absolvise un liceu de muzică, secția lol oboi-pian (pe la începutul anilor 60), deci bazele sale teoretice erau solide.
Unde apare marea mea frustrare de azi este că, așa securist bolșevic cum era (contrar – era înlăturat de pe o scenă a cenzurii drastice), totuși n-a rămas agățat de Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului. Nici prin intermediul educației teoretice, nici din cauza vremurilor.
Vino Iubire, dincolo de evidenta și de înțeles încercare eternă de recuperare românească a timpului pierdut, aici via Sandra, C. C. Catch ori Kim Wilde, cu diferență majoră că Trandafir avea autentic și-o voce de-un control remarcabil, cumva un apel nouăzecist la frumusețea feminină care insuflă prin excelență viață, deci și protejarea și încurajarea existenței, poate și a scârbei cauzate de nomenclatura ce încă dicta mersul nostru mortuar, cred că mai are ceva foarte mișto: elementele de factură progressive metal pe care un compozitor le inserează-n context – credibil, datorită și teoriei amintite – doar dacă nu refuză imaginația pentru că altfel s-ar desprinde prea mult de Articolul, Volumul, Adunarea Comitetului.
Azi, la noi, e plin de tehnicieni excepționali. Avem instrumentiști formidabili. Și mai e și plin de Uniuni ale Compozitorilor, specialiști, analiști, formatori de opinie, oameni de radio, VJ, DJ, judecători, jurii, jurați, psihologi muzicali etc.
La fiecare pas dăm de câte cineva cu ecuson muzical la gât.
Doar că eu unul, deși racordat la muzică, că mă bucură, de-aia permițându-mi să fac numitul Sky Sound Radio, nu prea mai întâlnesc aici, indiferent de subgen, o curiozitate de tip Vino Iubire.
Nu mai aud deloc ceva de tip Kaleen – We Will Rave. Căci parcă nu mai Rave nimeni, doar se cântă Articole, Volume și Adunări ale Comitetului, indiferent de manieră.
Nici terminologia modei nu cred că e o scuză veridică. We Will Rave m-a făcut să dau cu pumnii în masa Adunării… cam ca-n ultimul videoclip Babymetal.
În schimb, aproape tot din România actuală mă enervează și plictisește.
Parcă-i un etern festival de pasivitate în numele stabilității sociale.
Vino Iubire, în ciuda structurii recuperatoare, m-a făcut să simt până și faze Queensryche.
Desigur, picateriile alea de chitară sau adaosul îndrăzneț de Judas Priest optzecist peste sentimentul săndristic – cumva abordare prog în sine din moment ce avem un precursor de manieră foarte feminină alăturată unui sunet mai arțăgos cu care ani mai târziu s-a clădit global o întreagă scenă de profil -, nu se prea prind imediat din înregistrările rămase. Iar tinerii de azi sunt forțați să nu mai aibă timp.
Ba mai mult, nici măcar eu nu știam de piesa asta până acum câteva ore!!! Asta și pentru că nimeni de pe aici nu mi-a zis s-o ascult. Iar eu ascult, deci nu e vina mea.
Or, dacă unul ca Marius Țeicu, în 2024, m-a făcut să simt faze Queensryche, poate e și pentru că lumea din jurul actual nu oferă mare brânză. Poate că exagerez în legătura asta, dar e cert că starea afectivă, căci sunt doar un simplu ascultător, s-a bucurat teribil la auzul Vino Iubire.
În plus, nu pot fi eu sau colegii de la SSR acuzați de bălmăjeli nostalgice cu iz de bon ton. Noi, pe postul nostru, ne propunem să difuzăm doar compoziții nou apărute din simplul motiv că întotdeauna apar chestii tare mișto care merită atenție, fie că-s reciclări sau veritabil complement. Chestii care, printre alte euforii, la noi sunt fentate deși se presupune că trăim în plină #libertate.
Și cu toate astea, România de azi nu oferă mai nimic care să ne facă să adăugăm în playlist ceva substanțial, în ciuda experților din mediul înconjurător imediat, în ciuda triliardelor de posturi moderne de radio și TV muzicale și Uniuni ale Muzicologilor și Uniuni ale Compozitorilor și ecusonați de te întrebi dacă a mai rămas vreun civil prin preajmă. Frontiera universală, bornă a valorii, în schimb nu e depășita câtuși de puțin, pe nimeni în afara cartierelor noastre gri neinteresând ce se compune pe aici, în ciuda deschiderii sociale și tehnologie (cel mai liber net, deci acces neîngrădit la informații sau inspirații măcar).
Or, dacă suntem atât de plini de experți și totodată atât de seci înseamnă că și societatea, vorba clișeului: nivelul culturii e oglinda societății, e stricată rău de tot.
Iar demnele Alexandra și Georgiana din Lupeni, în ultima lor strigare, au zis în primul rând un gând muzical.
E un soi de curaj în Vino Iubire pe care azi nu-l prea întâlnim la noi. Sau se mai întâlnește, dar strident, stiluri muzicale combinate doar de dragul de a fi combinate. Iar dacă atunci apariția unei astfel de melodii s-ar fi putut traduce și ca ultim urlet disperat privind regenerarea securiștilor obosiți, azi, în cică pline #valori și #parteneriatestrategice, mi-e cu atât mai greu să accept religia Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului, deci și submediocritatea spirituală artistică, altfel decât prin perpetuarea viclenelor priviri despre care Țeicu & Carmen & co. vorbeau pe atunci.
Că iconica Carmen care în alte condiții, să zicem luată de Delain precum a fost luată Diana, ar fi ajuns azi star mondial dacă nu puneau neosecuriștii mână pe ea, soarta lui Aurelian Andreescu gen, azi doar făcându-i ciorbă unui neosecurist, cred că ține tot de practica formalizată.
Mmmmmmmmmmmm
Și apoi te caut printre umbre
Să îmi dai o clipă mai devreme-n vis
Universul promis
un gând muzical 