Bunica-mea m-a rugat azi să mă gândesc la un roman de dragoste pe care să-l dea cadou nu știu cărei vecine. N-am intrat în detaliile cererii lol
Dar având o oarecare idee despre potențiala destinatară cam la fel de întârziată mereu cu căștile pe urechi, i-am sugerat repede bătrânei foste ziariste: Pânza de Păianjen de Cella Serghi. La care baba mea zice: păi ea mai e de Cella Serghi?.
Da ce are Cella Serghi? Lasă, bă, omu să parieze așa cum simte!
Nu vrei Cella?, era să plusez: da o… Kant nu vrei?. Am eu un blues cu Cannibal Corpse, zicea chipurile simpatic un ceva unchi de-al meu, mai exact unicul ginere al babei rămas prin împrejurimi. Un fiu de securist crâncen care a impresionat-o pe târfa de mătuşa-mea, aproape firesc, cu glumițe simpatice. Prostul era însă atât de prost încât nu știa că și metalul extrem își trage seva din blues. Dar n-am dramatizat.
Mai ales că Cella Marcoff, în debutul ei literar (dramoletă autobiografică nu-i vorbă) propus mai devreme spre atenție sporită, mie mi-a rămas mereu în minte măcar prin încercarea de a exalta nesăritul etapelor de aiurea. Mi s-a părut că-i o lectură foarte ancorată în realitatea noastră, una care, din păcate, se perpetuează și azi: dictatura nemeritocrației.
Și e din păcate pentru că se presupune că s-a priceput ceva din marile erori din trecut, dincolo de neajunsurile cotidiene ale Mamei Naturi, că doar de-aia suntem împuiați secundă de secundă cu cântece #valori și #parteneriatstrategice. Drumul generalizat și insuflat e însă, cel puțin pe aici, adâncirea lipsei de speranță. Desigur, vorbim despre dramoleta oamenilor care-și aparțin, precum Diana Slavu, nu despre adaptați.
Fata pe care bănuiesc c-o vizează bunica-mea are destule motive să citească/primească însuflețirea mișto de tip Cella – care măcar să-i dea tipei argumente ca să-și mai țină căștile alea pe urechi. Nu de alta, dar blocul ăsta are totuși 10 etaje.
23 de ani au trecut de când n-am mai întâlnit-o pe Vivi Nefertari, personaj feminin parte din unul dintre cele mai emoționante sezoane pe care le-a propus vreodată a 9-a artă.
Cam mult, nu? Desigur, pe repede înainte ar fi însemnat probabil kitsch, mai ales că, vorba domnișoarei Cella, viaţa se va schimba, cu siguranţă. Dar până atunci? Îmi dau seama că nu am nici stofă de luptător, nici stomac să diger ce nu-mi place, dar, oricum, să faci apel și la anduranța consumatorului e destul de crud. 😀 Oricum, eu unul am tot tras de mine, cât am putut, și în ideea că poate, poate, printre altele, cândva Vivi se va întoarce.
Și s-a întors ieri! Cum? Privind gravă și scârbită la gurul presei din One Piece ce încerca s-o convingă pe prințesă că-n jurnalism e la guerre comme à la guerre (cam cum mă uit io chiorâș la presa noastră sportivă care-i ridică osanele defrișătorului de păduri Dan Șucu, de se întoarce Dan Coe-n groapă).
Atât!
Păi doar și pentru scena asta și cred că a meritat cât de cât înghițitul dictaturii nemeritocrației autohtone. Cu toate că nici Cella, în ciuda viselor ei de fată demnă, n-a confundat dogma oamenilor frumoși haștag cu autohtona dramă veritabilă de tip Alexandra și Georgiana din Lupeni.
Desigur, Vivi și Diana sunt doar niște personaje fabuloase. Care azi pe aici cel mai probabil s-ar arunca de pe blocuri ținându-se de mână și privind spre nori – prea greu pentru ele să digere Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului. Dar sperăm, via SSR, ca măcar noua favorită a bunicii să stea pe curul ei.
Ar trimite-o ăștia prin nu știu ce tranșee ca să #slavanuștiucine, prilej de dilatare glorioasă a adaptaților, și chiar ăștia o și fac din moment ce nu-i oferă fetei cadrul de a se dezvolta zdravăn la cap, toate resursele controbăind sistematic către firmele zburătoare de ucis. Dar asta nu înseamnă că ea și trebuie neapărat să se ducă.
Asta și pentru că Maki Ootsuki, cantautoarea care la începutul anilor 2000 atrăgea atenția regizorilor One Piece, primul outro ales, este și ea din nou redescoperită după piesa Memories, albumul Rock ‘n’ Roll Love Letter: Dear Sunrise, un soi de Memories part 2.
un gând muzical 