Am citit zilele trecute un articol în care se încerca susținerea ideii conform căreia varianta denumită sugestiv Joyboy – pe care o are mai nou Luffy din One Piece – este deosebită în toată literatura tocmai pentru că gradația cu pricina își trage seva nu atât din depășirea nașparlozenilor, cât dintr-un soi de tonalitate ce adoră pur și simplu lumina (de altfel, Joyboy e o prelungire de asemenea expresivă a Zeului Soare – Nika), fără alte categorisiri dualiste tari. Iar dacă perspectiva autorului îmi pare că bagatelizează momentele extrem de dramatice ale personajului în cauză (fratele îi moare-n brațe pe un câmp de luptă abject prin excelență, un anumit adversar se dovedește la un moment a fi cu mult peste puterile sale de a apăra orice speranță zdravănă la cap, o fetiță este obligată sub ochii săi să râdă mereu, fie și la execuția publică a tatălui ei etc.), episoade catastrofale care în definitiv și ele dau impulsul progresiei, deci teme care merită vorbite mai în detaliu (fără a face vreun referendum spartan), altceva vreau să remarc în foaia asta: argumentul evoluției până la Joyboy ce se bazează pe certitudinea nesingurătății și pe certitudinea existenței prieteniei, nu doar a momentelor de prietenie, fapt care-i aduce oricum și oricând lui Luffy zâmbetul pe buze.
Și vreau să subliniez raționamentul respectiv nici pe departe pentru că ar fi ceva distinct, ci pentru că apelativul Joyboy este, într-adevăr, de-o franchețe dezarmantă.
Joyboy sună tembel. Prioritizări shonen. Parcă-i glumiță-plagiată-de-pe-Teen Nick-omițând-expozeul-senzaționalelor-picioare-ale-Victoriei-da,-Justice!. La rigoare chiar putem să-i comentăm de platitudine pe autorii One Piece. Doar că, plecând de la argumentul autorului menționat, se aduce-n discuție o stare de fapt evidentă pe care lumea noastră o înghite azi zi de zi: dialogul pe formă, fără fond; atenții și iubiri cu pipeta – cât timp nu se deranejază Adunarea Comitetului. Situație ciudată ce mie îmi pare – azi, acum, aici, desigur – că e băgată sub preș, dramatism în sine din moment ce se presupune că măcar istoria a predat ceva mișto. De unul singur n-a putut nimeni vreodată. Nici măcar Hristos.
Punctul pe I, anume pirații lui Luffy, stă la baza dezvoltării eroului. Or, e destul de trist să constați pe aici că o viață mai bună ca aia din poveste n-are nicio șansă din moment ce să trăițiul! Articolului, Paragrafului, Adunării Comitetului aproape că nu lasă nici măcar loc gândului că ar putea fi prietenie, meritocrație, nu doar momente de. Este postura oricărui spațiu dedicat educației și economiei de război, paradisul diplomelor abominabile.
Ce necăjește nu e deloc existența opusului, ci moda abjectului. Georgiana și Alexandra din Lupeni au demonstrat din plin susul în jos în care ne scăldăm. Joyboy e de-un truism cu atât mai râs isteric cu cât sugerează speranță în atare condiții.
Semnalul Alexandrei și Georgianei din Lupeni cred că a fost orbitor. Căci când moartea (unor adolescente imaginative) o ia înainte de vreme înseamnă că avem cu toții o mare belea. Fetele alea n-au găsit altă soluție decât să plece ținându-se de mâini în timp ce se uitau la nori. Iar revolta tocilarilor, sintagmă pe care au născocit-o demult analiștii noștri într-o scotocire prin muzica Linkin Park, adică rebeliunea unor neajustați care au și ei totuși ceva de spus, e și azi vizibilă, deși se presupune că trăim în miez #valori și #parteneriatestrategice și #PNRR.
Trupa Girl on Fire, un epigon (denotă că tocilărismul a avut ceva de spus) Linkin Park, ajunsă între timp la peste 10 milioane de audiții unice pe Spotify, chiar si așa, recapitulat, reia fondul. Dar și plusează datorită denominației. Şi, e drept, printr-un adaos Helloween. Îmi vine să plusez şi eu cu ceva elemente prog. de tip Queensryche, dar să nu terfelim complet specialiştii autohtoni. Însă GoF n-ar fi făcut-o credibil dacă nu exista societatea, adică dacă niște alți unii (ruși în cazul de față) de la capătul celălalt al pământului nu postau acum vreo 8 ani de zile MV-ul de mai jos – cu fata adiacentă.
Care fată evident nu-i vreo acomodată. Ea încearcă să zâmbească și încearcă să întindă mâna din postura sa universală. Ea, fata RGN atașată linkinparkismului Girl on Fire, cred că precede interesant Joyboyul de azi.
un gând muzical 