Și eu care mă pregăteam să tastez entuziasmat că în sfârșit am descoperit o știristă care nu urlă ca o dementă-n orgasm încercând astfel să compenseze persuasiunea și deontologia (maniera principală de educație a facultății noastre moderne de jurnalism – cu normele sociale aferente celei mai dansabile instituții actuale). Bașca, fata îmi lăsase și-o impresie estetică tare plăcută, în sensul că după mult timp am mai văzut și eu la TV pe cineva care-și asortează foarte interesant fizionomia impecabilă cu restul cromaticii.
Între timp însă i-am citit C.V.-ul doamnei cu pricina:
(…) masterul l-a făcut în cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”. A obținut certificatul de trainer – Training of Trainers din cadrul Institutului Național de Training.
Deci, acum chiar că nu-s dubii!
Păcat maxim! Chiar și tipa asta mai deosebită e la rândul ei direct din miezul Articolului, Volumului, Paragrafului, Paginii, Adunării Comitetului.
Singurul haz de necaz pe care mai suntem în stare să-l încropim acum e că, amintindu-ne de cum aparent hiperbolizam deunăzi sintagme precum antrenori în antreprenoriat, realitatea e cu mult mai crâncenă: Training of Trainers… de pe urma cărei găselniți fără suflu se obțin diplome, se obține predictibilitate, se trăiește (mai) bine.
Cu costul pe care ni l-au spus foarte direct Georgiana și Alexandra.
Se tot fac studii pe cât de nașparlie era lumea optzecistă din România. La fiecare colț de stradă întâlnești câte un eseu anti-bolșevism. Și se bocește #liber și #strategic și #valoros.
Privind însă mai atent prin vremurile de azi, adică doar ieșind din propria curte, constați că situația palpabilă e infinit mai bizară. Dacă atunci exista un securist la aproximativ 500 de civili (potrivit CNSAS), acum pare că există un civil la 500 de securiști.
Și mă mai miram de cum naibii atunci pe aici mai exista o muzică relativ punătoare de rotițe în mișcare (în ciuda caracterului epigonal și depășit și… nu asta contează acum), cum de exista acel teatru radiofonic imaginativ fix la postul public de radio controlat la sânge de securitatea bolșevică, în timp ce vremurile contemporane par complet alienate haștag mintal, cum de clișeele The Motans sunt pe culmi de înalt progres.
Și n-ar fi chiar o mare dramă dacă acei puțini civili rămași ar fi pe bune protejați și încurajați să gândească. Ideea de securitate, prin excelență, nu e total de lepădat, nicidecum!
Doar că România de azi e de asemenea la coada lumii, concurând cu Columbia pentru cine are mai mulți tineri morți și zombificați pe cap de locuitor. Deci, felul în care se merge continuă să fie un eșec teribil, din 90 până acum.
Marea dramă e că dacă nu doar o privești pe captivanta Andreea Gurban, ci o și asculți/citești pe fond, îți dai repede seama că Articolul, Volumul, Paragraful, Pagina, Adunarea Comitetului chiar n-au azi altă opoziție decât fetele alea două din Uricani.
un gând muzical 