Vecina Lupuța ca vecina Lupuța (după cum o strigă bunica-mea), agățarea de puținele neblocări ex-contractual sociale mai dau aromă, iar eșecul uniCornelistic ca eșecul uniCornelistic, dar e cert că-i cinică rău de tot ziua de azi. Recitind mai la ceai de tei ultimele foi, mi-am dat seama că mă și cam bucură tragedia recentă (unică în istoria modernă a României) de pe fabrica aia dezafectată (comunistă) din Lupeniul aflat acum în plină sferă #strategică și #valoroasă.
Eșecul uniCornelistic, în sensul că ne imaginam cândva că poate vom evita scenele de război cumplite haștag moderne cu piramida aia de cadavre (formate din fete tinere), căci nu mai erau locuri în frigidere (am încheiat citatul din portarul morgii celui mai mare spital din România), privită în miezul celui mai mare spital din România, efect al înarmării sociale cu orice altceva decât cu ce contează, dacă vom da curs numitului Sky Sound Radio, adică dacă vom avea îndrăzneala s-o privim în ochi pe acea superbă fată-n sepie dusă prin zorii anilor 80 ce parcă spune teribil cu ochii ei fabuloși, continuu, că noi degeaba ne lamentăm cât timp ne mai putem lamenta – că poate și ea ar vrea să jelească, dar nu mai poate -, ca eșecul uniCornelistic. Căci Hinata, la rândul ei captivă unui cumplit Articol, Paragraf, Volum, Pagină și Adunare a Comitetului, mai găsea totuși în jurul ei niște alternative. Cel puțin avea în mediul ei imediat înconjurător un cadru prin care să-și mai aparțină. România zilelor noastre însă nu pare să ofere posibilitatea alternativelor: ori accepți că interesul poartă fesul, ori nimeni nu-ți mai vorbește (sau îți vorbește, dar lapidar… gustul fiind că mai bine nu-ți vorbeau din start).
Dar ca după toate astea să auzim de Georgiana și Alexandra… pare la prima vedere cam mult prea mult, nu?.
E de tot rahatul, plouă cu căcat, dar ele ne-au dat dreptate. Și deși ne ofticăm, nici nu ne putem juca de-a Gabriel Diaconu până la capăt: apelul la autoritate e acum complet. Mai ales că nicio literatură n-a putut născoci vreodată ce-au pus în scenă fetele alea două deunăzi reale.
I found someone to take away the heartache
To take away the loneliness I’ve been feelin’ since you’ve been gone
Prin urmare, cred că e foarte posibil ca neajunsurile cotidine, fie si-n regim antitetic, de ordin religios, ocult, militar (mass-media) sau filosofic, să nu-și atingă limitele impuse de preceptele căilor scurte. Cred că Georgiana și Alexandra din Uricani o clasează până și pe a noastră uniCornelia.
La urma urmei, cine n-a auzit de Laura Branigan? Cine n-a ascultat măcar o dată Self Control – ceva aparte spre pop psihedelic -, Gloria sau The Power of Love în varianta solistei din New York?
Și, spre deosebire de noi, cine n-a ascultat vreodată această melodie marca Michael Bolton (printre apucăturile sale Judas Priest)?
Noi.. care chiar suntem melomani! LOL
Ei bine, cu toate astea, de I Found Someone n-am știut până în dimineața de 1 ianuarie 2024, imediat după ce vecina plecase.
Matinalul postului nostru public de radio și-a început anul curent cu piesa de față. Pe care nici măcar eu n-o știam, deși cică e destul de celebră. LOL
Răsar chestii mișto și de unde ori când te aștepți mai puțin.
Astfel, pe de-o parte mi-ar fi plăcut ca superbele fete din Uricani să mai tragă nițel de ele. Meritau fie și doar datorită iscusinței de a sugera că pot fi trimise-n spațiu sub sloganul așa arătăm noi, în ciuda cadrului extrem de restrictiv. Iar ambele își aparțineau. Una cu mâini divine, ailaltă cu picioare ce distrug căsnicii de aiurea. Through the wall something is breaking. Și-au mai și dat gecile jos pentru ca impactul să nu va fi fost contestat.
Pe de altă parte, contrar declarației lor, eu unul nu mai reușeam să-mi trag seva nici măcar din uniCornelia: prea mult articol și paragraf și aliniat și adunare de comitet #strategică și #valoroasă și #liberă zi de zi de zi de zi.
Singura satisfacție e că noi ne-am dus mai repede ca Georgiana şi Alexandra care de altfel s-au dus mai repede ca 2023. Că doar n-o să facem AVC de la Articolul, Volumul, Pagina, Adunarea Comitetului!
Tabloul în final are şi-un moment liric de tip YYH: personajul principal intors din morți sărind să ne sărute după ce-l contrazicea formidabil pe babaul cel teșmenit, refrenul indicând destul generic exploziv, în timp ce Hiei&Kurama ne flanchează estic şi vestic pe scena Dark Tournament.
Laura a murit în 2004 la vârsta de 52 de ani în urma unui anevrism cerebral prelungit. Presa vremii, în frunte cu Associated Press, susținea (destui editori de atunci încă o fac), că tipa era mult mai tânără. Cenuşa ei a fost asezonată pe un istm al Oceanului Atlantic.
un gând muzical 