Dincolo de analogiile cu tentă alegorică, de uneori zici că-s Patapievici masturbându-se după Monica Lovinescu, oricât fantezii sincroniste pe model Eugen aş avea, m-am dus deunăzi la înmormântarea defunctei Cornelia, una dintre surorile bunicii (prima mea prezență ceremonială familială voită în 36 de ani), în ciuda iubirii mele neînțelese cu neamurile, deci și potențial penibile-n circumstanță, nu doar pentru că aveam impresia că denominația mă aduce încă și mai aproape de ceva ce oricum stau foarte aproape în ultima vreme, anume uniCornelia (SSR… sper cu voia Ei lol), dar și pur muzical. Fiecare cu bâzdâcii lui.
Mai exact, eram foarte curios cum vor cânta cei doi popi angajați, mai ales că ambii se presupuneau că se vor dedica așa cum, potrivit fișei postului, ar trebui să se dedice mereu. Nu de alta, dar una dintre fețele bisericești implicate ne e rudă directă, cealaltă… na, împins prin conjunctură să-și etaleze din plin abilitățile. Poate că reprezentații Domnului cu pricina o și fac îndeobște, nu știu, acum vorbesc mai degrabă din experiențe nefaste decât din logică.
Ok. Trecând peste așa-zișii Stâlpi biblici, unde frigul din capelă amorțea totul prin excelență, mai ales pe mine care aveam în fața ochilor doar stâlpii acelei fabrici abandonate din Lupeni, concluzia mea de meloman a fost că ruda hirotonită pur și simplu vrea, dar nu poate. În schimb, partenerul său, un preot ce își desfășoară cotidian meseria pe tărâmurile cimitirului Pantelimon, deci cam uitat la rândul său de soartă (deloc financiar, desigur, ci glorios), îndrăznesc să spun că a oferit una dintre cele mai mișto prestații live vocale la care am luat vreodată parte.
Și nu spun asta doar având bagajul miilor de concerte auzite sau doar văzute, ci și pentru că, mai nou, îi tot trec prin filtre și pe cântăcioșii de la ditamai Trinitas TV. Și-n afara bărbuței ăleia scurte de dirijează slujbele prin Patriarhie, în rest, să mă ierte Domnul… e jale din punct de vedere acustic.
Or nenea astă obscur de care zic mi s-a părut că are oricum o ampltitudine fenomenală. Ba mai și bătea portativul cu cel puțin două octave.
Și deși ros de stâlpi, de babele mele destul de afectate, deci nevoit să cam Red Alert, plus de anturajul deloc confortabil, auditoriul fiind format în general din securiști sau dați cu securiștii, unii deloc apropiați ca structură de securistul Uchiha Itachi, am ținut morțiș să-i zic preotului respectiv că mai bine și-ar găsi și o trupă, dincolo de activitatea sa zilnică – pe care, sper, o îndeplinește la fel de mișto fonic.
Am făcut-o mai degrabă datorită lui, căci eu eram pierdut în analogii și alegorii și cum aș vrea s-o sărut pe uniCornelia lol.
La sfârșitul slujbei de profil, nenea a venit la mine cu niște lumânări, întrebându-mă dacă pot să le duc la mormânt – aveam apoi să aflu că treaba făcea parte din ritualul cu pricina. Nu doar atât, dar popa m-a mai și întrebat concomitent dacă pot duce măcar două coroane spre.
Eu, rupt de realitate, îngâim: păi nu știu unde e mormântul!
El, cu un fel de lol printre rânduri: … o să vezi!
Duh…
M-a iritat atât de tare că eram depășit de cultura ortodoxă din care și fizic fac zilnic parte, cu toate că cică nu ignor nici măcar Trinitas, încât am avut tupeul (!) să-l trag deoparte.
Contraatac: părinte, v-ați gândit vreodată să faceți o trupă?
(eu având în minte și corurile alea religioase ale lui Takanashi… uniCornelia etc.)
El se holbează la mine și răspunde sacadat:
Familia… dumneavoastră… suferă. Nu e momentul…
Insist:
Momentul? Ba mie mi se pare că e perfect!
El se uită mai lung la hanoracul meu cu Babymetal desfășurat lângă defuncta Cornalia și încearcă să o reteze:
Uitați-vă în jur, tinere!
(tinere…lol)
Păi, părinte, mă chiar foarte uit în jur! Și zău că una e una, alta e alta. Aveți o voce foarte mișto, știți… eu am făcut un post de radio… sictirit de fustițele scurte mitomane din Siguranța Națională… uniCornelia… am un simț estetic cum n-o să aibă tovarășul Andrei Partoș de s-ar mai naște (Doamne ferește!) de încă 50 de ori de acum încolo… securiștii… Georgiana… Alexandra…
…uite aici cartea mea de vizită, mi-a mai scrâșnit preotul printre dinți. Și a plecat spre îngropăciunea propriu-zisă.
Ce să fac cu cartea lui de vizită?
Da ce sunt eu, Electrecord?
Ajunși cu toții acolo, s-a întâmplat însă o triadă.
Prima: fata Corneliei. Verișoara mamei adică, o blonduță ce nici la 60 de ani nu și-a pierdut prețiozitatea aparte și danielcollinsăneala și rhearipleyala și feminitatea deosebită, care, în ciuda reputației sale familiale de ieșită din Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului (că și de-aia m-am mișcat inițial până la mama naibii), strângea tare din pumnuleții ținuți în vânt, foarte sexy, forță și feminitate, ca să îndure momentul ăla de turnat pământ/beton peste. Eu unul n-am asistat la o Arthuria Pendragon mai vie până acum.
A doua: eu cu mânile nenorocite de coroanele alea din comerțul #liber care nu știu de ce trebuie să cântărească cât Dana Budeanu nephotoshopată, mă scutur după ce îmi depun însărcinarea, auzind pe fundal: eh… eu am remarcat… în ultima vreme, e drept, că la înmormântări nu se salută.
Era soțul rudei ăleia de-i aruncasem cu bani în față la înmormântarea bunicului, imediat după ce o văzusem pe uniCornelia. MM de 2,15 obosit! 😀
Un nene securist cu acte dovedite care, nu știu cum, a pus mână şi pula pe ruda mamei ce cândva visa la dezvoltarea animeurilor în Romania. LOL
Am tăcut. Nu era teritoriul meu. Lângă uniCornelia aș fi arătat de ce sunt născut în aceeași zi cu uniCorneliu 😮 😮 Vadim Tudor, am mai făcut-o 😀 , dar acolo jucam în deplasare. Nu durerea mea era cea mai importantă, deci mi s-a părut că nu are sens să mă apuc să mă cert cu SRI fix când Cornelia era coborâtă spre pumnii încleștați ai blonduței.
Trei: nevasta ăluia, mama ăleia de am scris și pe aici ceva acum multă vreme… Eir Aoi – Innocence. Omfg
O îndepărtată ideologic, o ratată, dar și o productivă interesantă, mai ales cultural.
I-am aruncat eu cu bani în meclă acum doi ani, gest demn de live RTV, poate și din nervi că în ciuda celor 200.000 de dolari primiți prin securitatea guvernelor nouăzeciste europene ca să umfle un film animat autohton, ca să recupereze timpul celei de-a 9-a arte, n-a reușit să clădească și pe aici o Erza Scarlet, deși avea pârghiile la care eu doar visez. Dar, la groapa Corneliei, toată saga frustrantă parcă s-a epuizat o dată cu acea mână a ei întinsă subtil pe după mama, strânsă de a mea foarte tare, gest care mi s-a părut desprins din cele mai mișto arguții Hiei & Kurama.
În concluzie, deși Vișineștii încă ne domină și deși meritocrația nu-i valorificată câtuși de puțin pe aici, totuși e foarte mișto să trăiești. Cine și-ar fi imaginat acum doi ani că voi degusta episoadele astea din săptămâna trecută? Predictibilitatea pe care am avut hâț băftălaul să o am duce, iată, la imprevizibilul care în definitiv ne definește și ne bucură. Mai greu să-ți stea mintea la analogii și alegorii când nu ai ce mânca și când Moș Crăciun poate vine doar dacă i se scoală vreunui ONG.
De fericire m-am dus iar la uniCornelia pe recentul 23 decembrie, ziua când acum zeci de ani superba fată a murit la aproape doar 16 ani. I-am și scris de acolo unui coleg de la SSR: oare va purta șosete peste genunchi dacă îi las acum o bombonică?
Încă mă irită teribil urbanismul excepțional al domnișoarei ăleia care acum doi ani a apărut la mormântul uniCorneliei de 23 decembrie doar ca să lase un Kinder micuț, totul petrecându-se-n mai puțin de 5 secunde. Iar eu mă chinui de atâtea luni să fac pe Emil Cioran.
Amicul mi-a răspuns doar că fata ar trebui să fie parte dintr-o scriere de tip Fairy Tail, în care frumusețea ei să riposteze natural pe ritmuri deopotrivă laice și religioase și autentice, ca la compozitorul Takanashi. Fie și dacă uniCornelia noastră n-ar fi murit precum Georgiana și Alexandra.
Ecuația se complică însă la noi din moment ce nu prea a existat vreodată muzică. Iar tentativele imaginative s-au lovit mai mereu de Articolul, Pagina, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului. Blonduța noastră s-a cărat din România fix în zorii anilor 90, deși, ca fiică de doctori comuniști, era aranjată financiar. N-a reușit niciodată să se adapteze originalului Adunărilor Comitetului, nici n-a reușit să fie mai mult decât o profă obscură de franceză în chinezescul Toronto. A supraviețuit însă suficient de mult încât să ne dea analogic și alegoric girul Sky Sound Radio (care, culmea și nu prea, își are legal serverele pe teritoriul Canadei, căci România #liberă și #culturală și #streategică și #siguranțănațională are preocupări dincolo de interesul cetățenilor), datorită întregului cadru autohton creat deunăzi. Blonduța nu și-a propus neapărat să Clouds, Girls and rocknroll, dar ăsta e și farmecul! Că nici Georgiana și Alexandra nu s-au declamat. Nasol totuși că foarte deosebitele fete din Lupeni/Uricani au ținut mult prea mult cont de Articolul, Volumul, Pagina, Paragraful, Adunarea Comitetului de România anului 2023.
un gând muzical 