În destulă măsură, îi datorez solistului vocal Charlie Dominici descoperirea foarte multor episoade muzicale interesante. Prezența sa pe primul album Dream Theater fascinează ascultători cu bagaj chiar și astăzi, darămite pe un novice adolescent din anii 90. Abordarea glam – din vocea sa încadrată într-un sistem sonor mai complex – rămâne cam singura convingătoare de profil. Cred și acum că dacă în Status Seeker (prima lansare oficială din istoria DT) într-adevăr este vorba despre un Hristos sintetizând franc Cina cea de Taină, atunci stilul lui Dominici e tare grăitor – poate cel mai ilustrativ măcar pentru istoria manierei progresive ce nu se mulțumea să fie doar epigon RUSH. Cred că a reușit din plin (desigur, și cu ajutorul balaurilor Portnoy, Petrucci, Moore și Myung, că doar trăim și depindem într-o societate, fie că ne place sau nu – vorba fiului risipitor) să aducă-n primul plan al culturii pop acele faze bestiale camuflate-n evenimentele noastre de zi cu zi despre care pomenesc şi fanii străzii Mântuleasa, și care trăiri asimilate intim la o adică cică pur și simplu bucură enorm. Înmormântarea lui Charlie Dominici va avea loc azi.
Mai discutabil e că, după When Dream and Day Unite, despre Dominici nu s-a mai știut aproape nimic timp de 15 ani de zile. De altfel, apariția sa ca membru Dream Theater devenise în răstimp subiect realmente mitologic. Gruparea americană și-a văzut de drum, devenind una dintre cele mai apreciate trupe din istoria muzicii. Cumva, debutul menționat s-a definit (și încă se definește) ca un soi de moment aadolescentin, în sensul că teoremele muzicale ulterioare s-au distanțat de Dominici. Dar până și silogismele înmulțite am avut mereu senzația, citind niște dialoguri pe subiect, că respectă teribil ce-a avut prima voce de spus, într-un sens în care pare că s-a elogiat întotdeauna, cel puțin tacit, măcar dorința unui adolescent de a gândi. Stilul glam e asociat cu stridența, cu frivolitatea, ori Dream Theater voia să pluseze de la bun început.
Totuși, sound-ul special cu pricina n-a mai fost duplicat. DT și-a schimbat perspectiva, iar alte trupe tribut When Dream… semnificative n-au mai apărut.
Până în 2005, când Dominici a fondat o trupă omonimă. Și-n doar trei ani a lansat o extraordinară trilogie (intitulată O₃) ce-a dezvoltat în sfârșit tiparele debutului DT. După care solistul originar din New York iar a dispărut de pe radar.
Noi, ascultătorii, am mai aflat ceva abia pe 17 noiembrie anul curent, când în presa de specialitate s-a anunțat decesul acestuia – la vârsta de 72 de ani (motive încă necunoscute).
Deși specialiștii tot spun că muzica (progressive) și-a dat obștescul sfârșit nu știu (fix – știu ei!) când, cred că intervenția neprefăcută a lui Dominici în Dream Theater a fost un mare moment de cotitură ce-a deschis foarte multe orizonturi de mileniu actual. Și care, poate mai important, a permis fericirii să nu se rezume la șabloanele trecutului (nu-i vorbă, îndreptățite ca antropologie și istorii comparate). Astfel că, pentru mine, When Dream and Day Unite rămâne marea creație Dream Theater. Mi se pare că acolo e o speranță pe cât de esențială, pe atât de crâncen de sinceră: ce-i michaelboltonizat în Another Day, al doilea pas de după Dominici, cred că-i foarte Cornelistic pe So Help Me God.
un gând muzical 