Dacă asculți The Motans, Carla`s Dreams sau aproape orice altă exprimare muzicală modernă autohtonă cu priză la public, ai inevitabil senzația că asiști la un concurs teribil de dureri farmaceutice.
Ai cancer, leucemie, ești copil din Fâșia Gaza… daaaaaaa` staaaai să veeeezi ce am păăăăățiiiit ioooo! Pfai, și mai sunt și neînțeles!!! Nu plânge, Ana, biată, sărmană, oh!, mamă singură! – totuși cu predictibilitatea contului bancar la activ și la pasiv.
Or, în sfera Dj Project, formație evident destinată și ea mainstream-ului, deci accesibilului, rareori am întâlnit prostituție intelectuală, cel puțin la nivel liric – deși putem plusa fără probleme remarcând elemente progressive din subgenul trance pe care băieții ăia doi de dau din condensatoare îl propun deja de niște decenii.
Culmea e că nici atunci când asocierea muzicii cu pricina se alătură unui personaj foarte de #TV, precum Adela Popescu, nu prea transpare ierarhizarea-lament, clasificare cotidiană stridentă la fel de obositoare ca pițipoancele lui Gogol.
Personajul pe care Adela îl interpretează-n cadrul Dj Project (cu tot auto tune-ul și falsului vocal în acte, nu insistăm momentan) este rănit, suferă, plânge. Atât! Pe ea o doare și atât! N-o interesează teorema corbencistă. N-o doare gândindu-se și că durerea ei e, vai!, mult mai nașparlie decât a altora, prin urmare și că merită alte atenții deosebite. O doare și punct. Fata devine astfel credibilă. Pentru că doar o doare. Iar concetățeanul vizat de ea s-a mulat pe societatea succesului și punct. Doare și asta și punct.
De unde autenticitatea.
Și e interesant din moment ce avem de-a face cu un subgen muzical neconsiderat a fi tocmai cult.
Prin urmare, măcar versurile astea Dj Project, dublate în convingere de anumite particularități vocale feminine, cred că sunt mult peste media muzicii românești (de oricând) din simplul motiv că ele nu-s țațe, dacă nu cumva și elementele prog. sunt și ele foarte demne de a fi ascultate.
un gând muzical 