Sau Shanks vs. Katerina vs. Alice Filimon
Mai de dimineață, la postmatinalul Radio România Cultural, simpatica Daria Ghiu comenta împreună cu nu mai știu cine (din păcate nu i-am reținut numele interlocutorului specializat în educație – arhiva SRR sunt convins că poate clarifica situația) – problematica României Educate, în general (dincolo de lozincile căutătorilor de voturi), concluzionând că demersul formativ de zi cu zi ar trebui să-i includă și pe cei care nu mai sunt elevi sau studenți. Pe cât de nobilă a fost pledoaria celor doi, pe atât e de ruptă de realitatea României.
Da, și noi am vrea să-i mișcăm pe dirijori și aranjori prin Sky Sound Radio. Mă tem însă că acum visul e o fantasmă. În schimb, tânărul, prin excelență om în plină dezvoltare, poate mai are o șansă. Și asta pentru că cel puțin aici, în România, am observat de-a lungul celor aproape 36 de ani pe care-i împlinesc bucureștenește curând că există un soi de teamă față de urmași. Mai exact, comoditatea lui lasă-că-merge-și-așa nu se vrea a fi contestată macro, căci ar implica niscaiva străduințe atente. Iar aici s-a atins de ceva vreme punctul în care se transpiră direct proporțional doar cu bucuria de după.
Metodica oricum deranjează teoretic, iar atunci când ieși din casă remarci imediat că mai binele implică un efort pe care majoritatea înaintașilor nu-s dispuși să-l menționeze. Din varii motive. Unele țin de sictireală, altele de remunerație, dar altele și de educația ce, inevitabil, vine la pachet cu empatia și cu înțelegerea că o nație nu poate exista fără o generație tânără autentică. Or, România a fost atât de mult timp captiva dictaturilor (sătene, regale, bolșevice, corporatiste etc.) că-i destul de fantasmagoric să crezi acum că mentalitatea de pigmeu se poate schimba peste noapte.
Doar că generația tânără se prea poate să conteste metodica succesului cotidian. Curiozitatea lor naturală, venită de asemenea la pachet cu un net foarte liber, ar putea deranja din temelii.
Astfel se ajunge în situația ca și generația tânără, în marea ei majoritate, văzând că există doar o singură cale de a supraviețui și de a avea o cât de câtă predictibilitate stomacală (la propriu), neputând sări etape fără acordul înaintașilor facili și speriați de bombe, să nu-și mai aparțină, preluând metodica succesului autohton. Un efect este batalionul de doctoranzi analfabeți funcțional.
În ultimul episod din One Piece, personajul împărat-pirat-al-apelor, deci cumva insurgent asumat, pe nume Shanks îl oprește pe un reprezentat al Guvernului Lumii să-și desăvârșească Pagina, Paragraful, Articolul, Adunarea Comitetului, având convingerea că regele lumii, entitate ce trebuie cu adevărat protejată și încurajată, este generația tânără și chiar aia nenăscută.
Scena mi-a amintit de sentimentul pe care l-am avut citind tragedia Katerinei dramaturgului rus Alexandr Ostrovsky.
Fata îndrăgostită sincer în afara căsniciei născute și întreținute prin Articolul, Volumul, Paragraful, Pagina, Adunarea Comitetului, sfârșește aruncându-se-n vâltoarea Furtunii maritime, conștientă fiind că speranțele ei se vor lupta mereu cu morile de vânt. Și nu mă refer doar la soacra&societatea-potrivit-articolului-volumului…, ci și la băiatul cu care se iubea din toți ficații, dar care asociat sentimental, în ciuda văditelor trairi care ne definesc ca rasă, nu reușeste să miște vreun deget întru zdrăveneală la cap. Mai mult, mie mi se pare că Boris Grigorievici nici nu prea încearcă, asimilând la rândul său, chiar și dincolo de dragostea ardentă, că lumea în care trăiește e irecuperabilă. El acceptă exilul simbolic ca sentință ce i-a fost dată datorită ieșirii sale din Articolul…, ea însă își urlă până la capăt ființa cu un gest pe care religia l-ar cataloga drept inacceptabil (rușii sunt ortodoxi), dar care se percepe în ce francezii aveau s-o remodeleze cu iz național pe fecioara Maria (Ioana d`Arc) – vezi și reacția tembelului de soț, până atunci obedient Articolului… care, văzând-o în fine pe fată scoasă din Furtună fără răsuflare, începe și acuză strident esența cretinismului social lipsit de dialog veritabil.
Ca o paranteză, se prea poate ca această piesă să fie pricina pentru care Ostrovsky își îndulcește multele premii staliniste pe care le-a primit post-mortem. Întrucâtva avem de-a face cu Moromeții vs. Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, numai că dramaturgul rus, spre deosebire de Preda, găsește de cuviință, anticipând istoria, să se căiască strict prin intermediul idealului feminin – care și neideal, tot e necesar existenței noastre. Nu că teleormăneanul n-ar fi recunoscut constant aspectul pe parcursul dezamăgirilor lui Petrini… Matilda mereu arăta senzațional în cizme până la genunchi, iar Nineta împușcase colateral frumusețea vieții. Cu retardul culturii noastre de rigoare.
Prin Katerina mi se pare că Ostrosky se definește ca Shanks-ul recent. Totuși, recunosc că nu mă pot simți îndeplinit. Aș fi vrut ca Shanks s-o oprească pe Katerina, să înfrunte furtuna până la capăt, precum Părul-Roșu o face când Admiralii Gărzilor Patriotice stabilesc comod dualismul universal. Doar că realitatea de pe planeta Pământ e mai limitată decât încă ne place să credem. Căci destinul Katerinei nu beneficiează nici azi de condiții mai alterabile. Vorbesc, desigur, despre spațiul românesc în care eu unul am trăit mereu.
Prin urmare, în Omul Care a Văzut Moartea, piesa de teatru semnată Victor Eftimiu, autor destul de dubios interbelic, tânăra Alice, de o condiție la fel de bună precum domnișoarele lui Moliere, captivă mrejelor sociale, spune la un moment dat, hodoronc-tronc, într-o situație cumplit de absurdă și banală, că tătucul ei n-a călcat(!) Articolul… 366! 😀 😀
De unde se deduce că adolescenta era cultivată până la sânge cu măcar tot ce se afirmă sistemic de la 1 până la 366, deci că își aparține puțin spre deloc.
Cine știe? Poate că astfel și Eftimiu a vrut să tragă o mare linie și să admită că în definitiv Katerina e ce contează cu adevărat. Nu știu cât a fost premeditare, dar e cert că francmasonul a introdus în România teatrul poetic.
Ne permite așadar libertatea de a-l prelua azi pe Shanks din cea de-a 9-a artă – care implică de la sine didascalii practice – și de a-l pune în antiteză cu sfera pe care o observăm repede doar ieșind din casă.
Da, de exemplu Răzvan Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal, impune coercitiv tinerii (ca trebuind să facă obligatoriu parte din manifestarea totală și vizibilă), dar, nefiind autentică, silirea se tot sparge în față noastră ca un balon de săpun.
E un mecanism aparent nobil, pe care l-am putea cataloga drept protejarea Regelui amintit, însă pe fond el nu este altceva decât promovarea tânărului cât să nu-i permită acestuia nazuri privind făcătorii de bine. Șantajul evident eu unul l-am regăsit constant de 36 de ani încoace prin București (o fi altfel prin alte părți, habar n-am). În ideea lui păăăăăăăi câââââât bineeeeeee ți-aaaaaaam făăăăăăcut iooooooo țiiiiiieeeeeee, și acum îndrăznești să…
Îndrăzneala cu pricina însă poate avea și caracter progresist. Nu știm. În România cred că încă nu-i voie. Ea, exprimarea, cât timp nu se potrivește Articolului, Paragrafului, Volumului, Paginii, Adunării Comitetului, automat e respinsă.
S-ar putea să exagerez bazându-mă poate prea afectiv pe observații personale, să fiu realmente sofist, dar deja am atins un punct în care prefer să stau lângă moarta adolescentă și (astfel mai) pură Cornelia decât să tot văd cum Katerina e aruncată-n Furtună fără ca vreun decident să atace pe bune Articolul 366 precum a făcut-o Shanks. Pur și simplu am obosit. Pe aranjorii și dirijorii români pare că nu-i poți scoate din ale lor cum l-a scos Naruto pe personificarea Urii din ale sale. Iar peste etapele Soacrelor, Gărzilor, Șefuților și Directorașilor n-ai cum să sari fără să-ți zdrelești iremediabil ceva. Firesc când un anumit partid politic postdecembrist s-a denumit (cu mare succes național) Noua Generație, în fapt organizația respectivă apărând cu toți dinții absolut orice patriarhal – la fel stă situația și cu partidele prezente, membrii lor venind tot din rândurile noastre prinse-n același malaxor, că doar nici neatinșii de Educația RRC menționată nu s-au teleportat de pe Saturn ca Sailor Saturn întru aducerea Apocalipsei.
un gând muzical 