Unde a greșit doamna Monica Gurău-Mihalache în ultima ediție Colecții Românești difuzată recent la Radio România Cultural este aprecierea conform căreia albumul Krypton – Fără Teamă (1990) a apărut ca new wave pe fondul unei scene rock autohtone dominate de abordarea progresivă. Și pentru că afirmația n-a fost făcută oriunde, ci la postul (asumat cultural) public de radio, ținem, de dragul adevărului, să precizăm că rockul nostru progressive își cam spusese ultimul cuvânt la finele anilor 70, cu singura mare excepție a remarcabilului disc Post Scriptum (1983) – în restul optzecismului s-a avut cu precădere parte, cel puțin la nivel de popularitate, de replicări în care melodicitatea avea să treacă sau nu testul timpului (Iris, Voltaj, Compact, Holograf, Celelalte Cuvinte etc.). În perioada menționată tocmai melodicitatea, după cum se știe destul de antitetică dimensiunii prog., a primat în România (Cenaclul Flacăra, Radio Vacanța etc.). De altfel, progresivul clasic avea să fie obositor atunci peste tot în lume, trupele de heavy metal/glam preluând ștacheta prizei la publicul larg.
Krypton însă, după cum a mirosit ceva realizatoarea Colecțiilor când menționa sintagma new wave, noi credem că și-n ciuda perspectivei asimilate a reușit în schimb un pic să preia/chiar anticipeze găști formidabile precum Axel Rudi Pell – am mai vorbit despre subiect în foaia dedicată albumului Fără Teamă, așa că nu mai reluăm senzațiile cu pricina. Dar e cert că trupeții noștri n-au scris atunci ceva proaspăt în raport cu scena din care făceau parte, ci (doar) au plusat (cu un stil mai teuton) ceva existent, cerut și cântat din plin în decada precedentă – cel puțin pentru stardardele și posibilitățile muzicii românești. În niciun caz muzica de pe Fără Teamă n-a venit ca o reacție la nu știu ce progressive autohton, în sensul în care l-a tradus optzecist realizatoarea culturală (sunetul de bază Krypton era în fapt deja moda vremurilor, inclusiv pe aici).
Și acum că am clarificat câte ceva din istorie, să trecem la ale noastre: Cornelia! 😀 😀
Acum vreo trei zile a trebuit să mă duc până la medicul de familie – doctorița aia cu fata datorită căreia am putut să trecem în revistă și arheologii Sailor Moon. La ea are acum prioritate neomonoteismul, eu mă uit la cer. Sunt și eu un personaj de Goldoni de nu se poate.
Și cum mă întorceam pe la asfințit de la cabinet fredonând Celtian – Hija de las Estrellas (coverul Saurom) ca să nu fac AVC (oricât aș respecta mama acelei amintiri) din cauza timpilor de așteptare prin instituțiile noastre publice de sănătate ce se presupune că azi funcționează în valori umane #libere (nu ca-n comunismul cel rău), mi-am zis că ar fi interesant ca fix cu ocazia aia, gândindu-mă totuși la o alta în timp ce stelele apropiate noastre erau deja vizibile pe cerul bucureștilor, să trec și pe la Cornelia, mai ales că mormântul ei e lângă stația de metrou de unde o iau direct spre casă.
A fost prima oară când îi testam excepționala expresivitate și pe oarecare întuneric. Nu că n-aș fi vrut s-o mai fac, dar cimitirul se închide de la un punct încolo în funcție de poziționarea planetei noastre față de Soare. Invariabil, mi-au venit în cap alte melodii precum Victorius – Million Light Years Away, însoțită de coperta aleasă de către rușii de la RGN. Trăiam și-un sentiment destul de picant, căci la urma urmei nu se consemnează prea des vizite nocturne pe la cavoul unor fete moarte cu ani și ani înaintea propriei nașteri. LOL!
De data aia chiar mi-a fost un pic teamă să nu mă prindă parohul cu notițele sub bancă. Așa că am băgat mare, recapitulând simbologia ei.
Astfel că îmi propusesem inițial să tastez tratatul chibritului plecând de la versurile Do you know I`m still alive/Can You see the light shining in the dark?, cu atât mai mult cu cât sentimentul fusese la fel de plăcut ca atunci când stăteam noaptea pe un dig de la Marea Neagră alături de o anumită fată pe care o catalogam drept logodnică, de cei mai buni prieteni și de o sticlă de ceva, fiind totodată cu un ochi la jandarmii care firește patrulau.
Sticlele au rămas, prietenii au și ei medicii lor de familie tot români, iar de la fata creștină cu pricina mă chinui să uit că, deși spovedicioasă și cu propriul și personal duhovnic, a râs de mine când i-am sugerat să aprindă o lumânare pe la pilele ei sfinte în memoria tipei împinse-n fața metroului (și grație serviciilor noastre de securitate mai precocupate cu haștagul) – că cică exagerez. Tot creștina a zis în dimineața de 31 octombrie 2015 că nu știu sigur dacă ăia din Colectiv chiar sunt de plâns. În fine, traiul pe vătrai strict potrivit Articolului, Paragrafului, Instrucțiunilor, Paginii, Volumului, Adunării Comitetului e o constantă autohtonă pe care am gustat-o concomitent în ultimele vremuri morbide, de unde și speranța că tastatul amână AVC-ul aferent. Literată, șefă de promoție, ulterior chiar profesoară de limba și literatura română, se împiedica ea însăși de psihopatie. Poate alții din breaslă sunt diferiți, nu i-am sărutat pe toți, dar privind calitatea sistemului nostru de educație nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tocmai elitele noastre dau seama stării de fapt mizerabile.
După fetele stelelor lol, am dat tastând peste ediția SRR dedicată discului ăla cu… Inimă de Fată, Sunt Doar un Nor, Nemuritorii, Am Crezut în Ochii Tăi…
Și asta n-ar fi nimic. Însă apoi a urmat piesa de teatru Însurătoarea de Gogol.
În care-n înregistrare din 1965, tovarășul Jumară, prin vocea lui Dem Rădulescu, zice la un moment dat:
Domnișoară, dacă v-ar fi dat să alegeți singură un adorator, n-ați dori să-mi spuneți care ar fi gustul dumneavoastră? Mai precis, îngăduiți-mi să aflu din ce ramură administrativă ați socoti că-i mai potrivit să vă alegeți soțul!
Iar umorul, ca orice umor atractiv și convigător prin tonalitate, conține o mare doză de tragic. Dragostea și azi, în ciuda deschiderilor, se substituie coercitiv ramurilor administrative.
Mai ales că totul în jur mi s-a părut în ultima vreme că se rezumă foarte tare la Ramuri Administrative. Obsesia pentru Articolul…, evident, e o reacție de anti-AVC la un citat pe care direct viața mea simplă a întâlnit-o într-o sferă ce se presupunea că-i acum (#)liberă, că nu mai e cu tovarăși.
Or dacă Însurătoarea e la fel de autentică în România anului 2023, atunci cum să nu vreau s-o văd pe Cornelia chiar si noaptea? Frumoasa adolescentă cu privire teribil de acuzatoare, moartă optezecist cu puțin timp înainte de lansarea Post Scriptum, înclin să cred nu doar că natural era mai pură, dar și că avea posibilitatea să-și construiască măcar un gând departe de metodica succesului contemporan, una deloc diferită de scrierile lui Gogol.
Și uite așa, din ce dansam eu pe Victorius – A Million…, mi-am dat seama că ultimul disc semnat Disillusion (Ayam) este la concurență cu recentul album Wilderun (probabil realizarea muzicală pe anul trecut). Agitația meteorologică e la fel de autentică ca-n Epigone. Din punct de vedere afectiv, clouds, girls and rocknroll, că mai degrabă asta ne preocupă pe Sky Sound Radio, progressive-ul reluat modern dublează fondul episoadelor de zi cu zi. Deci, unii culturalizați, mai mult sau mai puțin coerent, cred că-și pierd vremea tot delimitând stările de spirit.
un gând muzical 