Thunderstorm – Ultimul Drum

Cineva m-a întrebat în treacăt de ce nu mă agit mai mult cu modelele behăitoare din formații behăitoare ce s-au dovedit a fi nu doar consumatoare de droguri, ci și traficante – căci din behăit în mod normal nu-ți poți cumpăra Lamborghini. Răspunsul este simplu: pentru că mi se par mai interesante cauzele decât efectele. Adică de ce un behăitor e superstar național, de ce în gura lui behăitoare se uită chiar niște milioane și de ce acesta e foarte probabil și un traficant de droguri. Faptul că e behăitor drogălău trece drept constatare, atitudine asupra căreia intelectualii și costumarii de TV mi se pare că se apleacă mult prea tare, uitând să meargă și la fondul problemei.

Am cunoscut mulți oameni de bine. Care mi-au făcut atât bine cât încăpea-n timpul lor. Într-o vreme mă miram de ce dintr-o dată s-au oprit. De ce fac bine cu pipeta. Acum, mai la bătrânețe, coroborând cu hlizirea decidenților indiferent de situația cetățenească, mi-am dat seama că-s înconjurat de foarte mulți psihopați – așa am denumit specia cu pricina prin foile astea încă de când am observat Gărzile Patriotice haștagiste care au făcut atât bine cât să-și completeze C.V.-ul în virtutea statutului social mai călduț.

Psihopați incredibil de minunați la un moment dat, prieteni de moment, voluntari, strângători de fonduri, aprinzători de lumânări, întinzători de mâini, uitători de cum băgau 2000 de indivizi în Colectiv ca să-și vândă berea îndoită cu apă, dăm Cezarului ce-i al Cezarului, însă în sistemul cărora de gândire efortul empatic se oprește atunci când, de exemplu, trebuie să și apară o secție spitalicească măcar mai de Doamne-ajută pentru arșii nasol din țara asta a noastră. Și când dragostea asta se taie, iese din spațiul alocat iubirii, deranjează, dragă, deranjează rău de tot atunci când vrei să comunici și atât.

Binele pe care aceștia îl fac este cel cu care suntem obișnuiți zi de zi. De altfel, empatia-cu-pipeta este cea care din inerție ne mai ține nasul cu o nară deasupra apei. Mai mult, ei, psihopații noștri, sunt îndeobște oameni trecuți prin școli, chiar citiți, literați, suficient de raționali încât să-și dea seama că trebuie să respecte niște legi pentru a nu înfunda pușcaria. Ei nu vor face niciodată lovituri de stat ca-n Niger. Calea scurtă, confortabilă, ne băltește pacifist ca nație.

Ei nu bagă direct cuțitul la întâmplare, nu se detonează în metrou, nu violează și nu mănâncă fetițe. Ei doar fac bine cât să le hrănească orgoliul.

Dar, după ce orgoliul e satisfăcut și norma de bine e îndeplinită, se opresc.

Se culcă ferciți, chiar crezând că-s oameni de bine.

Eventual își pun un emoticon poetic la avatar. Unul care să-l miște-n groapă pe Kurt Cobain, firește. Căci de Fripp n-au auzit.

Iar dacă cineva le atrage atenția, fie încep insultele teribile – precum a făcut acel virtual ministru ce în vremurile imediat după Colectiv urla la o studentă ce-i atrăsese atenția că are prea multă voce și prea puțină convingere -, fie se așterne o liniște mormântală… de te miri uluit cum se poate ca ultrabinele să se transforme instantaneu în nepăsare totală.

Apropo de Colectiv, să facem o paranteză.

Având în vedere că fotografia de mai sus nu doar că a fost afișată ieri într-un spațiu public (în părculețul Colectiv), ci a și fost preluată de toată presa (cu acordul familiei), îndrăznesc acum s-o iau ca un mic punct de plecare. În cazul în care se va ivi vreo problemă C-cu-paranteze, negreșit o voi înlătura de pe aici. Totuși, expresivitatea fetei, răspândită peste tot, îmi sugerează că apropiații ei vor să transmită universal un anumit mesaj, deci că nu sărim calul preluând imortalizarea.

În antentul menționat este vorba despre ce-a de-a 49-a victimă cronologică din Colectiv. Anume: Elena Nițu. O fată de doar 18 ani care în seara cu pricina s-a dus împreună cu prietenul ei la acel concert Goodbye to Gravity.

Potrivit informațiilor oficiale, imediat după beleaua inițială, adică după declanșarea incendiului, după efortul prietenului ei de a o scoate afară din cuptor, după sosirea ambulanțelor, după anunțarea familiei, după, după, fata, deși rănită, a fost totuși capabilă să rămână conștientă suficient de mult timp cât să comunice cu mama sa – ajunsă la fața locului după niște ore de la incipit.

Elena a comunicat ce a comunicat cu mama ei până n-a mai știut de ea. În acest nou stadiu a fost în final preluată de o ambulanță care a transportat-o la Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică, Reparatorie si Arsuri.

Unde a fost internată timp de 9 zile.

Până când lațul chiar s-a strâns și astfel fata a fost transportată de urgență la o superclinică din Liverpool.

Elena totuși a murit.

Prin urmare, presupunând că respectiva unitate medicală britanică unde a fost transferată era un superspital de profil, deducem că rănile ei erau atât de nașpa încât nici măcar Dezvoltații n-au mai avut ce face.

Recapitulând, Elena n-a fost ucisă de focul inițial. Din moment ce a supraviețuit suficient de mult timp încât să mai poată comunica – conștientă – la multe ore după deflagrație, mai degrabă a fost ucisă de evenimentele ulterioare.

Știm cu toții că o rană deschisă înseamnă în primul rând predispoziția absorbirii corpurilor străine nașparlii. De altfel, această stare de fapt cauzează marea majoritate a decesor din natură. Mai exact: infecțiile. De exemplu, animalele din Africa nu mor atât din cauze de vânători comentate mai mult sau mai puțin live de Attenborogh, cât de răni deschise, netratate, leziuni căpătate cum e-n natura sălbatică – un simplu pas greșit făcut prin hârtoape.

Or, acele răni, dacă nu-s de-a dreptul cumplite, cum, evident, n-au fost în cazul Elenei, pot fi reparate.

Asta dacă e cineva prin preajmă să le repare. Dacă starea de fapt cotidiană nu ar fi într-o sferă precum în demențele nigere.

Fie că nu i s-a acordat atenție, având în vedere dramele de pe caldarâmul din fața Fabricii în contextul stării sale conștiente, fie că s-a infectat cumplit ulterior preluării (din ambulanța cu pricina sau din SCCPRA), fie ambele, cert e că, dacă sistemul nostru de sănătate ar fi fost unul înarmat cu adevărat, probabil Elena ar fi trăit și azi.

Însă sistemul nostru de sănătate nu doar că duce lipsă de personal, de personal competent, dar se mai și confruntă zilnic cu tot soiul de bărzăuni inamovibili.

Marian Stamate, medic primar ORL din spitalul Colțea (București), unul dintre doctorii care s-au luptat direct în noaptea cu scena de război pe care au fost brusc nevoiți s-o înfrunte, a declarat ieri următoarele:

În ce priveşte abordarea infecţiilor nosocomiale, nu cred că s-au schimbat prea multe în practica uzuală de zi cu zi. Când  te trezeşti cu astfel de evenimente trebuie să ai puse la punct proceduri şi să ai resurse  ca să aplici proceduri privind infecţia cu nosocomiale. Sincer nu s-a schimbat nimic atât din partea factorilor administrativi, din partea finanţării şi din păcate a personalului medical. Atâta timp cât în spital nu ai unde să te speli pe mâini sau nu ai cum să te ştergi după fiecare pacient pentru că nu ai prosop de hârtie…

Mai mult:

Este ruşinos că Bucureşti ca şi Capitală şi centru univeristar major să nu aibă nici azi un astfel de centru cu prioritate.

De dragul C-ului cu paranteze am citat exact din articolul publicat ieri pe news.ro. Erorile gramaticale nu ne aparțin. Fondul, deși analfabetismul presei noastre denotă de la sine starea de fapt națională, să zicem că ne interesează acum mai mult.

Astfel că îmi apar două gânduri principale.

1. În ciuda tragediei, nici măcar după 8 ani nu s-a ameliorat treaba. Ba dimpotrivă.
2. Acest chip public al Elenei n-a fost acum ales întâmplător.

Și aici închidem paranteza.

Dar ce legătură e între povestea cu behăitorii traficanți de droguri și așa-zișii psihopați, dincolo de faptul că ambii sunt foarte vizibili în România noastră modernă și, mai ales, #liberă?

Păi continui să cred că lipsa unui sistem de educație zdravăn la cap.

De la pățania din Colectiv și până azi, societatea noastră mi se pare că a involuat, deși se presupunea că evenimentul ar fi trebuit să trezească. Majoritatea rezidenților mai de Domne-ajută pleacă afară cu prima ocazie: suntem pe primul loc în UE la capitolul exod medical din 2016 încoace.

Tragedia nu a trezit câtuși de puțin, ba chiar a adâncit observarea psihopaților.

Or cum, repet, psihopații sunt inclusiv din rândurile intelectualilor, efectul de a nu se mișca nimic bun dincolo de curtea proprie, în ciuda acestui tablou absolut cumplit al Elenei, este firesc. Nici măcar cursul dat sânilor ei, o insignă pentru întreținerea vieții, pare că nu mai poate scoate România din Articolul, Paragraful, Volumul, Pagina, Adunarea Comitetului.

Gărzile Patriotice, făcătorii de bine în general, duc o lumânare fix de 30 octombrie, își sună mama de Ziua Mamei, înjură behăitorii crezând că sunt luptatori dacă se bat cu muştele, după care își văd de C.V.-uri, de licențe, masterizări, doctorate, conferințe şi sesiuni.

Şi psihopații îl înjură asiduu pe behăitor, cât e el de naşpa, cât de minunată e lumea #liberă, apoi totul merge şi aşa.

Că e și plin de diplomați la noi. Atât de mulți încât la repezeală te întrebi cum de tot nu contăm pe harta culturii internaționale din moment ce avem câte un licențiat, masterat și doctor în ceva la fiecare colț de stradă.

Răspunsul e iar simplu: lipsa unui sistem de educație zdravăn la cap.

Iar acest sistem, care produce oameni cu diplome complet insensibili la privirea Elenei, continuă și azi să fie încurajat. O primă mare cauză este lipsa de investiții: mai important e să dăm peste noapte 6,5 miliarde de dolari din PIB pe mașinării complet inutile de ucis și de bâzâit pe la porțile unora decât să mărim fondul de salarii al profesorilor – care astfel ar atrage-n sistem și oameni realmente sănătoși la cap, nu doar tocilari, țărăncuțe psihologe cu pretenții filosofice și titulari cu nota 4.5-pentru-simplu-motiv-că celălalt-candidat-a-luat-3.0.

Corupția e la rândul ei efectul lipsei de educație, nu o cauză în sine.

Dar cum mișcătorii (decidenții) vin tot din rândurile noastre formate de manieră psihopată, lucrurile pur și simplu nu se pot îmbunătăți. Și astfel firesc asistăm la tot pasul, în 2023, România Europeană, deschisă și #liberă, la tragedii specifice mai degrabă structurii columbiano-africane. Oricât s-ar cosmetiza columbianismul african, până la urmă balonul de săpun tot explodează. Deja a făcut-o-n Colectiv.

ONG-iștii, la fel. Însiră niște clișee de bine, ascuzând că școala lor înseamnă doar un mare curs scurt. Se uită la tine ca felul 14șpe dacă încerci să le vorbești despre albumul Post Scriptum. Ei au auzit doar de The Motans.

Culmea e că Borțun, adică unul dintre marii formatori de mentalități securistoide și implicit simpliste din țara asta, șeful SNSPA, întrebat fiind cum s-ar combate pe bune cauzele astea psihopate a răspuns: Audit extern! Atât! Și nu orice audit extern, ci ăla finlandez (dinainte de acapararea NATO). Fabulos! A ajuns securistoidul-șef să (ne) dea dreptate Sky Sound Radio (finlandezii au un mecanism muzical școlar care de la vârste fragede însoțește învățământul).

Poate securistoidul are dreptate. Nu doar că finlandezii ies an de an pe primul loc în clasamentele fericirii, dar sistemul lor de educație nici nu-i premiat doar din buze, nu câștigă vreo olimpiadă de tocit inutil, nu se îmbracă-n ie când dă cineva cu buletin similar (mai) acătării cu paleta-n minge, ci faptic se descrie prin multitudinea de trupe excelente care-s capete de afiș pe la mai toate concertele din lume (artă, adică imaginație – gândire), în timp ce noi am rămas cu stindardele Hagi, Nadia și Ceaușescu. Și Brâncuși, în cel mai bun caz strict academic – că președintele se așează cu curul pe scaunele Mesei Tăcerii…

În timp ce behăitorii noștri sunt formatori de opinie, conducători de mașini tunate, în timp ce o învățătoare, fie ea și competentă, aproape că moare de foame.

În fine, respectivele cauze cred că nu-s deloc atinse-n spațiul public și pentru că descurcăreții ar ieși din zona lor de confort. Presa canalizează furia jumătăților de adevăr, iar aranjorii ghiftuiți știu că își riscă stabilitatea dacă pun punctul pe i-ul cultivării empatiei. Deja nu le-ar mai folosi pe termen scurt, adică în timpul vieții lor aflate evident sub tutela blestemățiilor. Călcatul pe cadavre e mai la îndemână.

Căci timpul vieții lor contează. Ei au diplome, au asigurări medicale, au mașini, au case, au fotolii cât tronul lui Ștefan cel Mare. Dar nu au capacitatea să gândească politic, nu-s încurajați s-o facă, nu știu altă cale (asta le-a adus succes, deci ce ar mai conta o alta?), nu gândesc că așa va apărea un alt și un alt și un alt Colectiv. Nu-i afectează. Șantajabili, ei mai bocesc pe la coroanele mortuare (cazurile apreciabile de-a dreptul, LOL!, pe majoritatea concetățenilor psihopați, oricum majoritari, neinteresându-i deloc ce s-a întâmplat în Pionieru), mai sheruiesc niște Vali Sterian de 22 decembrie, după care își văd de ale lor. Achesează la o diplomă obținută complet neautentic, aduc binele lipsit de transpirație. Merge și așa! Deci, sunt psihopați! Natural, liderii noștri, reprezentanții noștri, râd ca sfecla-n gura vacii indiferent de tragediile din jur.

Inițial m-am mirat de ce unuia şefuleții pe care i-am avut cât mi-am mâncat nervii prin Administrația Națională de Meteorologie (instituție de siguranță națională!!) i se zice Hăhăilă, deși Stația Meteo Băneasa, buricul civilizației de profil, arăta în așa hal, cu relații între colective decupate din metodica anilor 50, încât era lesne de înțeles de ce-n mijlocul ei se afla o aparatură de sorginte finlandeză (nenea mâncător doar de peştişori Vaisala), în timp ce la Helsinki încă nu s-a auzit de marele Mitică Baltă, bolşevic elogiat și azi post-mortem prin presa noastră cu ediții speciale meteorologice întru siguranță națională de weekend.

Notă: foaia am început-o marți dimineață – decalajele anapoda îmi aparțin.