Mi se pare nașpa că destui scriitori autohtoni de azi, indivizi prin excelență autodedicați ideilor (poate astfel și lucidității), se tot plâng de dimineață până seara că piețele clasice de carte tipărită (biblioteci, anticariate, târguri etc.) își pierd din potență pe măsură ce internetul există și se extinde (iar în România mereu a fost un net foarte liber), că publicul preferă să-și ia informații vitale mai degrabă prin intermediul blestematului de (rapid) internet – în locul gândirilor profunde cu miros de defrișări.
Pe de altă parte, aceleași bocitoare intelectuale parcă s-au teleportat brusc (?) de pe o planetă obscură unde, până azi, nu s-a știut nicidecum de stadiul puterii de cumpărare a majorității românilor. De asemenea, ei parcă habar n-au de felul societății noastre actuale de a funcționa (unii îi zic #libertate), un mecanism ce forțează probabilul public la munci peste munci, la deadlineuri peste deadlineuri, la facturi aberante peste facturi aberante, la responsabilitați de familie lipsite de orice predictibilitate sau siguranță socială etc., toate astea acaparând însăși puterea de gândire – căci când crapi de somn, zău că nu-ți mai arde să gândirești.
Da, și lipsa unui sistem de educație sănătos contribuie la așa-zisa cale scurtă (cu toate că și pe internet se poate la fel de bine citi Kant ori Mill), dar unde limpezimea din gândurile autorilor-stigmatizați-de-o-lume-care-nu-le-înțelege-valoarea-transcedentală se tulbură rău de tot precum boroghina este atunci când concomitent se invocă drepturile de autor.
Bocitorii nu doar că îsi doresc să fie neapărat citiți (pentru mai niciunul din ăștia nu există idealul terapiei prin scris), dar vor să fie și cumpărați. Ete scârț!
Or, în condițiile în care publicul majoritar român nu prea mai are timp nici să respire, nici nu are posibilitatea cheltuirii pe ceva ce nu le garantează bucuria, pe mine unul zău că mă îngrețoșează boceala asta ruptă de realitate.
A, dacă trăiam în Elveția sau Finlanda poate am fi discutat altfel. Însă într-o Românie în care niște sute de mii de copii se culcă flămânzi, să pretinzi că vrei să ai parte și de analize profunde, dar și de troc, mi se pare de-a dreptul ridicol.
La fel stă treaba și cu muzica. Cântăreții noștri, în frunte cu papa Nicu Covaci, se plâng de download, dorind să fie cumpărați de toți ascultătorii.
Dar chiar cred ei, scriitori si muzicieni români smiorcăiți, că ar fi cineva atât de tembel încât să nu aprecieze și financiar o creație doar de dragul vreunei anarhii de duminică? Bineînțeles că nu, exceptând cazurile patologice.
Doar că noi, cetățenii români, pur și simplu nu ne permitem să cumpărăm tot ce e acolo (sau tot ce măcar ne iese în cale).
Și-n loc să se bucure că mișcă spirite prin acest blestemat haotic de internet, un instrument absolut fabulos de răspândire a ideilor și implicit a speranțelor, ei bocesc non-stop că bibliotecile clasice își pierd din potența de tarabă!
Având în vedere că vorbim despre niște oameni trecuți prin școli, indivizi ce evident au capacitatea de a duce turta la gură, acum și cu condeiul în flăcări, cred încă și mai mult că bubele României nu stau atât de mult în nemernica de pleavă, cât în bizareria elitelor. La urma urmei, târgurile noastre de carte adună mai mult public-vizitator decât orice altă manifestare publică, semn că poporul nu-i chiar nativ cretinopat, în ciuda snobismului de a obține like-uri pozându-se la porcăria aia de Bookfest unde se tot bat monede pe publicații de duzină, ci mai e și constrâns de o cumplită foame (respirând paradoxal în #libertate). În fine, la nivel universal, bocitorii continuă să nu intereseze pe nimeni – încă de la remasterizările cu iz foarte melodic (și apelând la o limbă de circulație internațională!) pe care a oferit-o lumea de după căderea Zidului Berlinului. Prin urmare, cred că elitele menționate mai bine și-ar concentra energia acolo unde contează, renunțând totodată la a mai căuta tot soiul de scuze pentru limitele lor evidente.
un gând muzical 