Într-un univers, chiar și academic, din ce în ce mai apodictic, ultima carte a scriitoarei Lilia Calancea, basarabeană trasă din ramuri ucrainene, este o alternativă interesantă la bombardamentul cu dualisme deghizate-n spirite analitice.
Iar cum cu dualismele mergem cel mult la Biserică – sau ne îndulcim neajunsurile privind filmele ieftine de pe Netflix (cu mențiunea că sunt și pe acolo producții lucide, deși astea-s mai mereu cenzurate: vezi Attack on Titan) -, romanul denumit sugestiv Sunt oare un călău? vine azi în primul rând ca o încercare umană de a răzbate într-un univers din ce în ce mai în alb categoric și negru categoric.
Mai exact, fără a disculpa din punct de vedere moral decidenții evenimentelor din lagărul de exterminare de la Treblinka, doamna Calancea vrea pe de-o parte să-și betoneze individualitatea, pe de alta să dea seama întregului tablou care a dus la atrocitățile cu pricina.
Și asta pentru că în jurul vârstei de 30 de ani a descoperit că se trage direct dintr-un călău absolut sinistru: bunicul ei – torționar responsabil pentru moartea cumplită a multor deținuți din Treblinka.
Iar dacă mulți dintre noi înfulecă literatura de profil situându-se doar din perspectiva victimei, la fel cum se întâmplă și azi atunci când are loc vreun episod sinistru, scriitoarea de față se întreabă constant pe parcursul cărții cine este și dacă nu cumva, pe scurt, cu dualismele mergem cel mult la Biserică.
Desigur, în tot fatalismul nenorocit ea caută permament o oază de lumină, de parcă ar vrea cumva să urle că ea e ea, bunicul ei a fost bunicul ei. De parcă ar duce la baionetă o luptă cu geneticienii de ocazie abonați la Netflix și spovedicioși doar duminica.
De asemenea, după cum însăși dumneaei remarcă-n interviurile de profil, mai duce o luptă-n Oare Sunt un Călău?, de data asta o confruntare cu iz puternic modern: terminologia psihologică (PR pe fond – cugentând ca porcul la ghindă).
Deoarece, remarcă ea, psihologii preponderenți (noi, uneori, îi mai numim și intelectuali/costumari de TV) sunt atât de prost pregătiți, lipsiți de imaginație și atât de puțin înzestrați cu empatie autentică încât, la o oarecare adică, spun auditoriului doar ce acesta vrea să audă, mestecând la infinit aceleaşi pagini, paragrafe, volume si adunări ale comitetului – firesc, contracost.
Cu alte cuvinte, e conștientă că orice decizie greșită de viață pe care a luat-o vreodată – erori firești dezvoltării vieții, nu vorbim aici despre vreo ilegalitate cruntă, cu toate că-n şi-n dramele alea sunt cauzalități mult mai complexe decât zic intelectualii de TV ce-au apucat calea scurtă -, trasă prin filtrele analitice # (grosso-modo), o va readuce mereu în poziția de la colț cu curul spre popor: cel puțin asta-i sugerează lumea înconjurătoare.
Exagerează geografic, pe alocuri se afectează-n romanul său, siflantul nu dansează mereu cu naturalețea fantasticului ce la ea se presupune că oglindește autentic viața în moduri fabuloase, însă problematica eredității stă-n picioare. De asemenea, concluzia sa, ce este în fapt una apriori, deznodământul fiind previzibil încă de la primele rânduri, are ca fundament complexitatea creierului uman influențat de atâtea și atâtea variabile încât etichetarea după un simplu prolog devine de-a dreptul ridicolă. Este la urma urmei vorba despre forme de viață, dincolo de formele literare.
Cumva mi-am amintit de o replică pe care, în pragul morții, Uchiha Itachi i-a dat-o fratelui său: nu te grabi să judeci după propriile tale valori (n.p. asimilate unei conjucturi demențiale ce aparent nu lăsa loc interpretările), s-ar putea să descoperi că ce credeai că-i bine e de-a dreptul rău.
Lilia Calancea însă nu contestă marile valori etice care-s valabile indiferent de timp și spațiu. Ea nu intră pe un teritoriu rebel de duminică, ci, tocmai, potențează empatia într-un univers din ce în ce mai circumscris Articolului, Paragrafului și, mai ales, Adunării Comitetului.
În altă ordine de idei, pentru că suntem totuși pe un blog banal de UN! (lol) gând, mâine familia mea va face nu știu ce parastas bunicului.
Un bunic care, de bine, de rău, măcar n-a dat niciodată mâna mai mult decât era cazul cu sistemul bolșevic.
Asta în condițiile în care fratele său a făcut-o. Din plin. Atât de mult încât a ajuns nu doar mare boss la Scânteia și Agerpres, chiar și ministrul Cultelor pe vremea optezistă ceaușistă, ci și însărcinat cu anumite decizii din zilele Timișoarei lui decembrie 1989.
Nu și-au mai vorbit niște zeci de ani, dar azi sunt înmormântați la nici 20 de pași unul de altul.
Între ei, Cornelia.
Care vocea sângelui?, aș ruga-o pe Lilia să divizeze într-un viitor roman. Că una e să te raportezi la extreme (exterior-interior), mai amețitor e să miroși simultan trandafiri și căcați.
Era să insist: și eu ce fac, Mircea?.
Că deși mă duc cam des pe la cimitirul ăla, ea fiind cea mai mișto fată din istorie 😀 , spre disperarea parohului care mai are puțin și învață fără voia sa pe de rost versurile United in Viscera plus tema Mirajane Strauss, mâine o să stau acasă și o să mă uit la Undead Girl Murder Farce. 😀
Nu de alta, dar majoritatea celor ce vor fi prezenți au apucături (unii și antrenamente) securistoide. Iar Lilia Calancea zice prin cartea sa că furia e prin excelență ilogică, fie și îndreptățită. Mi-e că le dau naibii cu ceva-n cap și nu mai are cine să plătească domeniul Sky Sound Radio.
Or dacă autoarea încearcă să fenteze Cercul Urii, să vadă dincolo de familie, dincolo de curtea proprie, întocmai precum Itachi, eu nu sunt sigur că mai pot. Asta și pentru că probatoriul Adunarea Comitetului domină și azi cel puțin sfera noastră imediată. Că dacă era doar ceva de domeniul istoriei…
Totuși, alții în locul meu, prin intermediul Oare sunt un Călau?, poate ar vedea și pădurea de copaci – în ciuda bubelor persistente din testele etice. Poate că ei, vorba lui Rawls, pur și simplu așa s-au format – involuntar. Deci că sunt și nuanțe de gri demne de a fi vorbite. Marea problemă e că aici încă cu greu se poate bea o bere în afara Volumului, Paragrafului, Paginii, Adunării Comitetului.
Would you fall, give it all, would you give it all for me?
Suckerpunch the demons from my dreams
un gând muzical 