Tind să cred că Alexandru Andronic nu-și ducea până la capăt gândurile dacă nu exista Magda. Adică dacă Magda fie cocheta cu psihopatia (precum gagicile lui Petrini) sau doar dacă se încăpățâna să fie misterul perfect precum gagica lui Gheorghidiu.
Carevasăzică, ultimul interviu, de care știm pentru că din când în când noi mai citim și presa ca o presă, pe care l-a dat Steven Wilson – unul dintre cei mai interesanți muzicieni în viață (fondatorul excelentei trupe Porcupine Tree și însărcinatul cu remasterizarea capodoperelor King Crimson, printre multe altele) – pentru El Pais îmi sugerează câteva răspunsuri ce înainte, trăgând linie, se rezumau la mulțumiri strict personale, bașca mai și veneau dinspre speranța potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului.
Întrebat nu știu ce despre nebunia cantitativă a uploadului din sfera Spotify (peste 125.000 de piese noi adăugate zilnic), mai ales în condițiile în care majoritatea publicului în viață nu prea mai are răbdare (noi zicem și că timp – deadlineurile lumii #libere fiind mortale de-a dreptul) să asculte (vadă, citescă) pe îndelete, Steven Wilson își începe argumentația de bază apelând la un soi de pățanie cu iz de anecdotă (nu știm cât e de inventată, dar nici nu contează prea tare):
Se făcea că zilele trecute artistul mersese să viziteze nu știu ce edificiu funerar familial dintr-un cimitir londonez. Alături de una dintre nepoatele sale – în vârstă de numai 12 ani.
Și, probabil, pentru că fetița se cam plictisea-n tăcerea cu pricina, lui Wilson i-a dat prin cap să joace un joculeț: căutarea unei inscripții funerare alegorice: s-o distreze pe copilă.
Mai exact, data morții cuiva de pe acolo care să coincidă cu data nașterii fetiței.
Și-au căutat ei ce-au căutat până când au găsit legătura cu pricina: Bert Jansch.
Anume fondatorul grupului Pentangle, mort la acea dată de 5 octombrie.
Iar fata, aflând că respectiva conexiune a zis ceva ce-a și rămas consemnat, l-a convins pe Steven să-i facă rost de unul dintre discurile Pentangle.
Iar cum micuța cică de atunci încoace nu face altceva decât să asculte muzica respectivă, noi credem că este vorba despre albumul Basket of Life.
Disc ce e la loc de cinste inclusiv în almanahul 1001 Albume Pe Care Trebuie Să Le Asculți Înainte Să Mori – demersul publicației Universe Publishing. De altfel, albumul, la vremea lui (1969), a ajuns până pe locul 5 în clasamentul UK Charts. Iar concurența atunci chiar era serioasă, dar mai era și altceva: captarea publicului printr-un fel de folk jazz baroc destul de prietenos pentru că încă trăiam în era zeilor King Crimson, Pink Floyd etc. Pe de altă parte, sonoritatea Pentangle nici nu era suficient de dansabilă pentru a fi încadrată-n dimensiunea Beatles.
Ascultând azi trupele de folk metal simfonic moderne, ce au o doză însemnată de accesibil, dar totodată ridicând și niște probleme dincolo de FM, nu pot să nu remarc că cel puțin găștile de profil cu voci feminine se inspiră teribil de la Pentangle și mai ales de la solista Jacqui McShee – tiparul Eluveitie/Cellar Darling cred că-i o mostră elocventă.
Și fac referire cu precădere la piesa Sally go Round the Roses. Pe care mai mereu am avut tendința să o așez în categoria ajutătoarelor unor Black Sabbath ori Led Zeppelin… cu dezvoltările aferente.
Elementele cred veritabile doom (-ul cunoscut mai degrabă sub forma de azi) combinate cu acel glockenspiel, instrument de percuție cu lame metalice, care privind restrospectiv parcă ține morțiș să universalizeze abordarea de tip industrial british, ducând-o până-n zona sunetelor asiatice, ecouri care l-au fascinat și pe Rodin (cu efectele noastre cunoscute lol), sunt un precursor de luat în seamă dacă vrem să absorbim mai precis istoria muzicii.
Dar dincolo de arheologii, mai important mi se pare că nepoata lui Steven n-a respins deloc arta analogică pur și simplu vieții sale. Și am senzația că interesul ei teluric explodează tocmai din acel cadru sacru, cadru de cimitir.
Scenariul a pus-o pe gânduri, a intrigat-o, i-a stârnit curiozitatea specifică nu doar vârstei, ci mai ales rasei din care face parte.
Așa s-a ajuns ca o fetiță de doar 12 ani să înfulece un disc superb pe care altfel azi se cam așterne praful.
Cu alte cuvinte, nu cred că puștoaica # s-ar fi aplecat asupra Coșului de Lumină șaizecist cu atâta pasiune dacă bunicul ei i-ar fi făcut apologia muzicii bune și pledoarii despre cum pe vreeeeeemeaaaaaa luuuuuiiiiiii eraaaa mai bineeeeee…. nu ca acuuuuuuum, când tinerii stau cu ochii în ecraaaaaaaneleeeeeee aaaaaaaleaaaaaaaaaaaaaaa HUOOOOOO muuuucoooooșiiiiii!
Steven pur și simplu a jucat un joc.
Artistului, cel puțin în momentul menționat, nu i-a păsat câtuși de puțin de Volumul, Pagina, Articolul, Paragraful, Adunarea Comitetului.
Poate o forțez și eu pe Cornelia să fie Magda. O fi avut și ea aceleași vise? Sigur, eu și gândesc ca ghiftuitul lui Cehov.
Întâmplător (tot) șaizecistă, bercenara putrezită mi-a stârnit curiozități aproape euforice: expresivitatea din poza fabuloasă de pe mormântul ei interbelic impozant, dar totuși prăfuit, numerele scenice de coincidență la care aici am tot făcut referire, pisica așezată lângă ea mai ceva ca debutul mianustic Pink Floyd, fix când eu mă aflasem pentru prima oară absolut singur într-un cimitir… ca să nu mai de zic morga-plină-de-fete-moarte-claie-peste-grămadă #SlavaCivilizațieModernă etc.
Așa i-am descoperit mai întâi pe rușii de la RGN, apoi pe americanii Greg & April de la Prog Palace Radio. Cu rezultatele și visele noastre parțiale: Sky Sound Radio.
Nu că noi vrem neapărat s-o luăm pe drumul lui Alexandru Macedon, dar măcar posibilitatea itinerariului e o opțiune tare atractivă. Magda este și ea una dintre marile precursoare a eroinelor din a 9-a artă, fete ce fentează întotdeauna decadența, deci că Mariile nu-s doar excepții de sorginte neoplatonice, motiv pentru care eroina lui Mihail Sebastian își aparține cumplit; cam cum vrea s-o facă și muzica autentică.
Ca fapt divers, Rodica Suciu Stroescu, actrița ce-a interpretat-o magistral pe Magda în gândirea regizorului Mihai Zirra (Ultima Oră din 1963), cică a murit în ziua de 28 octombrie, anul 2021. Adică fix momentul când a murit și bunicul meu, prilej cu care am întâlnit-o pe Cornelia și apoi pe restul.
Am aflat detaliul acum vreo 2 ore după ce am ascultat piesa de teatru radiofonic la SRR. Cum ar veni, vorba galeriei Rapidului care s-a bucurat prima oară în 1967, anul nașterii Corneliei: dupăăăăăă toate ce s-au întâââââmplaaaaaat…, Sally go round the (pretty) roses/They won’t tell your secret am vrea să nu mai fie doar o șmecherie Kurama și un leitmotiv Mascatul-în-Frac pentru niște ascultători, ci și speranța că și pe aici se poate lăsa mai moale cu Articolul, Pagina, Paragraful, Volumul, Adunarea Comitetului, măcar azi.
un gând muzical 