Tipa de pe coperta acestui album seamănă izbitor cu expresia Corneliei… dar hai să nu devenim de-a dreptul toxici!
De la un punct încolo, problema mea cu acești tunisieni nu a fost direcția mult mai melodică pe care au adoptat-o comparativ cu primele trei tehnice albume, ci elementele orientale care în ultimii ani începuseră să-mi sune la fel, indiferent de titulatură – cu mențiunea că totuși găști precum Riverwood sau Amaseffer (pe cei din urmă i-am descoperit eu un pic mai târziu datorită discului excepțional din 2008 ce a răzbit de la sine valoare prin pleiada de formații rock cu influențe tradiționale răsăritene) au reușit cumva să împacheteze mai variat, măcar la nivel liric, căci un album conceptual bine articulat compensează câteodată muzica-tipar.
Așadar, nu accesibilitatea – îndepărtarea de la specificul progressive – degajată o dată cu albumul Legacy m-a deranjat cumplit – precum s-a întâmplat prin destule cercuri de profil. Dificultatea de a-mi mai plăcea Myrath a stat mai degrabă în inserțiile folk orientale devenite clișeu. De-aia ajunsesem să cred că Babymetal – Shanti Shanti era infinit mai expresivă decât orice Orphaned Land şi chiar Subterranean Masquerade. Încă mai cred.
Acestea fiind spuse, nu aveam mari așteptări de la noul album. Eram pregătit să-l ascult mai degrabă din inerție, Myrath fiind oricum un nume important pe scena metalică.
Dar Zaher, Anis, Malek și Morgan m-au surprins, în sensul că accentuând melodicitatea au fentat totodată particularitățile prin care s-au consacrat. Pur și simplu pare că n-a mai fost loc de brizbrizuri dătătoare din șold și plombări pitorești.
Mai exact, dacă timp de mai bine de 10 ani specialiștii muzicali au spus despre Myrath că ar putea juca rol excelent de OST Prince of Persia, asta și datorită charismei solistului vocal, sentință pe care am consinderat-o destul de deplasată din moment ce primele trei discuri ar fi putut cel mult înfățișa un Prinț vorbindu-i din cărți bietei Prințese care numai de aforisme n-avea nevoie după trauma cauzată de nenea Jaffar, deci cam nuca-n perete, de data asta Myrath redă scena din finalul jocului 2D de la finele anilor `80 când Prințul, ajuns la ea, pur și simplu o ia în brațe pe fată si o sărută.
Carevasăzică, Myrath nu renunță la aspectul oriental, însă dirijarea o dă din start sentimentul universal. Și se menține spiritul cosmopolit. Livrând un sound de bază încadrat foarte tare-n zona glam hard rock, Zaher chiar își ia-n primire rolul de Prince of Persia. Iar mie îmi sună astfel mult mai interesant.
Karma este un album sexy, macho, nobil, chiar eroic pe alocuri. Fără a cădea-n capcana bravurii muzicii de factură power haiducească de duminică, dar și fără a renunța la pasaje instrumentale alcătuite de manieră prog., de-abia acum Zaher & co. mă conving cu basmele locale de tip Believer sau Dance.
În special piesa Let it Go, probabil hitul discului. Îi fredonez refrenul ca un apucat de două zile încoace! E foarte de acolo, din încăperea cu iz de închisoarea de la Bastilia unde Prince of Persia și fata se reunesc. Scena avea să fie reprodusă și perfecționată în multe alte producții euforice, din care amintim momentan cea de-a doua parte a primului sezon Sword Art Online.
Dar cam toată muzica de pe Karma e citeață. Incluziunea apatridă face ca trăirile să nu mai oblige ascultătorul la amplasări obligatorii (deseori enervant de coercitive) geografice. To the Stars, Heroes sau Carry On completează epic tensiunea din The Wheel of Time, Temple Walls sau Words are Falling. Zaher face o diferență enormă între ce ar fi fost un album comun de rock epic și o audiție extrem de atractivă. Culmea e că vocea lui evident îmbătrânită parcă trimite mai mult decât oricând la visele adolescentine.
Desigur, suferă atributul folcloric ce definea Myrath, dar cred că se câștigă foarte mult la capitolul imaginativ.
Discul trebuia să fie publicat în urmă cu o lună. Din motive birocratice pe care n-am avut răbdare să le parcurg la virgulă, Karma va apărea oficial de-abia la anul. Totuși, el a apucat să transpire în online. Retragerea de pe piață pâna la tăierea panglicii n-a mai putut însă anula copierea. Așa am pus și noi mână pe el 😀 momentan și tot așa am adăugat Let it Go aici. Nu garantez însă că drepturile de autor nu ne vor băga-n dubă, dar mai important de reținut e că formația tunisiană tocmai a scris un album mai curajos decât indică la prima vedere subgenurile fundamentale.
History goes on!
un gând muzical 