Prima oară când i-am văzut pe acești trupeți germani a fost în 2008 cu ocazia festivalului Aftershock Bestfest – deschiderea întâiului concert românesc Judas Priest (printre altele, a fost și ultima oară când i-am văzut pe muzicienii din Thunderstorm ce aveau mai târziu să facă parte din Goodbye to Gravity).
Era o vreme când copiii unor banali funcționari de stat își permiteau peste noapte cabinete private cu iz medical: al doilea boom meritocratic după vitezista privatizare nouăzecistă.
Și a fost și prima oară când nu mi s-a mai părut atât de apocaliptic că destui dintre prezenții la concertele aducătoare de like-uri se cam nimeresc cine știe cum pe acolo, îndeobște atârnându-le etichete oficiale după gât.
Mai exact, la vreo 5 minute după ce Halford & co. au deschis spectacolul ce avea ca scop persuasiunea lui nenea Noastradamus (intro-ul Dawn of Creation + tiparul Priest Prophecy), aud de lângă mine o fată zicând plictisită:
...ăștia mai bine făceau un cover Summer of `69!
Mă întorc (revoltat) spre ea… o tipă de-o seamă cu mine, îmbrăcată de ziceai că-i nașă de țară: aflată totuși printre primele rânduri la un moment ce prin România fusese zeci și zeci de ani o utopie fantastică: concert Judas Priest.
Pe bune?
Apoi revin nemulțumit de România la dansul lui KK & Tipton cu chitarele, cazacioc despre care nu mai trebuie eu să povestesc ce stări de spirit trezește (începând cu industrialul britanic al Războiului Rece).
Dar gagica deja îmi ruinase așteptările Paginii, Volumului, Articolului, Paragrafului, Adunării Comitetului…. Că cum e posibil ca o din asta să fie pe acolo, că cine i-a dat bilet (și cum), când io mâncasem vreo juma de an pe apucate ca să pot lua parte…, că formele fără fond la noi… și alte tezisme.
Halford însă a ținut să țipe de la bun început cu o voce care aducea cât de cât de era Painkiller/Resurrection (bătrânul își pierduse marile calități interpretative încă de prin anii 90, nu-i vorbă): Bringing the future/To all mankind/Guider of life, of death/The sight of the blind.
Se vedea că Zeul Heavy Metal se strofoca rău de tot să bucure publicul despre care am fost instantaneu convins că-i știa istoria nenorocită. N-am mai ascultat atent concertul propriu-zis la care doar visasem ani la rând. Pur și simplu în cap mi se fredonadoar Summer of 69, varianta cover Judas Priest.
Drăguța nășică mirosise ceva! Fie și (bănuiesc) limitată la orizontul cunoașterii ei MTV-iste, împușcase o analogie extrem de nimerită. Rifful So69 e Priest toată ziua. Alăturat clapelor piu-piu. Păcat că englezii n-au reasamblat mai în detaliu asemănător The Green Manalishi, limitându-se la Turbo Lover.
Prin urmare, fix atunci mi-am sădit în cap că nu puștimea e cretină nativ, așa cum se tot spune pe la noi, ci că relativa comoditate are în general alte cauze. You dont have to be old to be wise era și e stridentă, dar fata era naturală.
Că bărbatul din finalul videoclipului Summer of `69, personaj deținător de mașină, tuns regulamentar și cuplat, evident datorită proprietăților exterioare, cu o blondă, evident, frumoasă, chiar este vocea Articolului, Paragrafului, Volumului, Paginii, Adunării Comitetului…
Or, pe muzicienii Judas Priest, dacă nu intelectual, calculat, măcar sentimental, epidermic, i-a necăjit întotdeauna ambalajul.
Nu că tunșii regulamentari deținători de mașini ar fi prin excelență de acuzat. Doar că orice român interesant cât de cât de un curs despre statistica autohtonă cred că rezonează instinctiv cu mesajul lui Adams. Deci și cu speculația de cover invocată de către progenitura Simonei Țăranu (Eda Marcus).
Primal Fear, trupă născută direct pe fundații Priest (se zvonește și că Ralph Scheppers, solistul vocal, s-a despărțit de Gamma Ray la mijlocul anilor 90 ca urmare a probelor de admitere pe care le-a dat în anturajul Priest după fractura Halford, alegere profesională ce l-a nemulțumit teribil pe Kai Kansen – șomaj ce duce la amiciția cu Mat Sinner), a deschis la rându-i concertul menționat.
Și dacă Avertizarea și Ultimul Drum marca Thunderstorm m-au făcut într-adevăr să intru măcar în atmosfera antitetică Beyond the Realms of Death vs. Blood Red Skies, Fighting the Darkness, piesă pe care Primal Fear o prezenta-n premieră live, cu siguranță (națională) m-a hipnotizat de-a dreptul. Cel puțin așa susțin mama și o însoțitoare comună ce ne acompaniase la Romexpo: cică am fost în transă când Ralph cerea licențic poetic ajutor.
Desigur, o explicație ar mai fi și că pe vremea aia trăiam din plin lupta dintre Team 7 și ordinul lui Zabuza. Sharinganul i se trezise lui Sasuke ca orice Sharingan (dragoste storcită ce invariabil duce la cerul urii), Naruto avea în sine însăși Ura pe care n-o prea asimila conform Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului…, iar Sakura plângea privind la beleaua băieților care nu era doar exterioară.
Nici măcar profesorul Kakashi nu părea să fi înțeles mare lucru din Rin la vremea respectivă.
Și la toate contribuiau niscaiva Dream Healer cântate de Ralph pe timpul Gamma Ray-ului meu.
La urma urmei, ea până și pe mIRC își zisese Rebellion, ca urmare a discului Hansen ce-a urmat concedierii solistului vocal deja membru Primal Fear.
Azi-noapte, în cadrul Prog Metal Show unde s-au difuzat câteva dintre recentele melodii de pe albumul Code Red (2023), mi-am amintit diverse pățanii Primal Fear împreună cu realizatorul Greg Standford. El mărturisea că așa, prin ramificarea Fighting the Darkness, a cucerit-o pe actuala lui soție, eu că așa nu-mi pierd mințile într-o țară profund securistoidă – cu mențiunea că securiști de tip Itachi sunt absolut necesari oricând căci ei nu bolborosesc sofisme impozante de pe lângă Arahat.
un gând muzical 