În basmul pirateresc din One Piece s-a detaliat prin sezoanele recente o parte din drama cetățenilor statului Wano. Aceștia, nefiind mai mult decât un număr pentru liderii de moment, încep efectiv să plângă de foame. Iritați la culme de jalea sonoră, conducătorii iau măsuri ca-n piesa Țesătorii de Gerhart Hauptmann, oferindu-le niște mere amărâte. Doar că fructele respective nu mai aveau nici măcar nutrienții particulari, ci conțineau doar rezultatul eșecurilor farmaceutice ale organizației criminale obiediente cârmuitorilor: le mâncai, râdeai întruna.
Astfel, elitele din poveste și-au găsit în cele din urmă o jucărie: distracția cauzată/datorată de cetățenii ce râdeau fie și la înmormântarea persoanelor iubite.
Pleava râdea, indiferent de context.
Acum… eu nu știu dacă ăstora de-i numim conducători li s-a dat să mănânce ceva aiurea, dar e bizar cum se tot hlizesc deși Europa pe care o cârmuiesc e în pragul colapsului.
Economia e apocaliptică, frigul bate la ușă, meritocrația a devenit o utopie, traficul de carne vie și de droguri a atins praguri inimaginabile chiar si-n floarea vârstei napoletane, drepturile și libertățile sunt doar la cheremul vreunui Anton Mugurel Rog, presa direcționează furia populației în funcție de cum i se scoală tătucului (îndeobște turnător jegos) pe care-l adulează intelectualii de TV, starea de om cu speranțe nu contează cât timp nu-ți poți achita facturile curente, spitalele de stat sunt o glumă proastă (peste tot!) etc.
Și totuși, ăștia din fruntea noastră râd întruna. Indiferent de ce se întâmplă, ei râd întruna.
De exemplu, poza din antent a fost făcută în urmă cu nici 48 de ore (nu știu ce întrunire de baștani ținută la New York).
Iohannis, că ne e mai apropiat, se hlizea teribil prin Delta Dunării la nici 48 de ore după Crevedia și după celelalte tragedii care au marcat atenția publică recentă.
Și eu nu prea înțeleg de ce. La urma urmei, nenorocirile nu înseamnă și eșecul lor din moment ce-s lideri? Măcar să-i enerveze, să-i frustreze, să le zgândăre naibii orgoliul, dacă nu să-i întristeze de-a dreptul.
Prin Europa se moare-n draci din motive absolut evitabile. Și se moare într-o eră în care progresul tehnologic ar permite predictibilități și protecții cum n-a cunoscut istoria omenirii. Cu toate astea, se suferă și se moare-n draci înainte de vreme.
Iar ei hăhăie și hăhăie și se hăhăie. Distribuția (sau redistribuția) emoțională pare că le lipsește complet.
Desigur, hlizirea lor o avea și scop psihopupu. Adică de a insufla cetățenilor liniște, speranță. Că dacă de la înălțimea lor se prezintă posomorâți și încruntați, în condițiile în care starea de fapt e absolut dezastruoasă, atunci ar fi un risc major de a se declașa haosul (intim sau pe străzi). Sunt dispus să accept și că traim în perioada – sau peroada, ca să-l cităm pe Excelența Sa, președintele României, domnul Klaus Iohannis – memeurilor, glumițelor si maximelor de Facebook.
Dar… nici nu ne putem preface că nu simțim sfidare. Mii se oameni mor zilnic aiurea și absolut evitabil pe teritoriul Europei, iar ăștia rânjesc de mama focului! Uneori cred că se cere și niște luciditate din moment ce nici măcar religia memeurilor nu întoarce morții înainte de vreme.
Prin urmare, eu unul mă simt azi ca-n câteva dintre versurile trupei de pirate metal Running Wild.
un gând muzical 